Àäìèíèñòðàöèÿ Áëîãîâ@Mail.Ru îò âñåé äóøè ïîçäðàâëÿåò  editura cathisma ñ äíåì ðîæäåíèÿ.

  Âû ìîæåòå ïðèñîåäèíèòüñÿ ê íàì, îòïðàâèâ îòêðûòêó èëè îñòàâèâ ñâîè ïîçäðàâëåíèÿ â êîììåíòàðèÿõ ê ýòîé çàïèñè.

Biserica faţă în faţă cu propria imagine

De ceva vreme urmăresc cu atenţie şi mare interes gesturile reformatoare pe care Instituţia Bisericii le face în materie de imagine. Întreaga schemă administrativă a Bisericii începe să capete aspectul unei corporaţii dornice să se lanseze pe o piaţă nouă. Pe coridoarele patriarhiilor, mitropoliilor, arhiepiscopiilor şi micilor episcopii se schimbă inscripţiile de pe uşi, apar birouri de presă, purtători de cuvînt, consilieri de imagine etc. Ca într-o competiţie tovărăşească, fiecare arhipăstor se simte dator să lanseze un post de radio, să pună pe roate o gazetă, să găzduiască vreun simpozion, fie el de oricare.

Vorba unui celebru obsedat de propria imagine: „Să se vorbească de Salvador Dali, chiar dacă se vorbeşte de bine!" [1]

Numai că toate aceste eforturi dau rezultatele cele mai contradictorii, căci căptuşeala roşie se iveşte uneori de sub şepcile imaculate ale noilor funcţionari ecleziastici. Aşa se face că, în această goană declarată după transparenţă, aparatele de fax ale Patriarhiei, de parcă ar fi stricate, continuă să scoată comunicate de presă şi ordine interne discutabile, cum ar fi cel prin care tuturor preoţilor, călugărilor şi teologilor li se interzice apariţia în presă. [2]

În acest context al strădaniilor disperate ale aparatului bisericesc de a se alinia modelor lumii acesteia [3] am şi eu să spun cîteva vorbe, nu ca preot şi călugăr, titluri de care nu sînt vrednic, ci ca un om preocupat, mai mult sau mai puţin, de efectele cuvîntului şi ale imaginii (în sens estetic, nu neapărat sociologic) asupra maselor. Adică voi vorbi despre misiunea Ortodoxiei nu ca un predicator, pentru că nu poţi propovădui altora tu însuţi fiind netrebnic, [4] ci ca un pasionat de fenomenul predicii ortodoxe – în sensul de demers, misiune –, aşa cum ni s-a înfăţişat el în diferite epoci, prin exponenţii săi cei mai de seamă, adică Prorocii, Apostolii şi Sfinţii Părinţi.

Deoarece mă interesează să discut chestiuni de principiu, nu să compun un îndreptar în slujba predicatorilor, mă voi referi mai mult la tipurile de atitudine pe care le-au avut predicatorii de succes ai creştinătăţii.

Propunîndu-mi o tratare fenomenologică a temei, am fost nevoit să comit şi unele generalizări care, fireşte, contrazic cazurile separate prezente într-o epocă sau alta. Uneori a trebuit să exprim partea acuzatorului, preluînd termenii şi argumentele duşmanilor creştinătăţii, ceea ce, sper să nu dea nimănui prilejul de a mă judeca greşit.

În plus, aş vrea să mă fac înţeles şi de către laicatul care nu este preocupat neapărat de predică, dar care, din porniri politice sau culturale, doreşte să înţeleagă, mai pe limba sa, fenomenul creştin, în special Ortodoxia.

Cu alte cuvinte, aş putea spune că voi vorbi despre „imagine" în cazul Bisericii, nu pornind de la schimbarea scaunelor şi a perdelelor în cabinete, ci de la esenţă, aşa cum a fost înţeleasă ea de către sfinţi.

NOTE:

1 Salvador Dali, Jurnalul unui geniu, ed. Humanitas.
2 Este vorba de un ordin intern al Arhiepiscopiei Bucureştilor – la care vom mai reveni – aprobat de Sfîntul Sinod al BOR cu nr. 7667, din 12.08.2005.
3 Există ordine scrise în acest sens, unul dintre care îl vom discuta la sfîrşitul cărţii de faţă.
4 Epistola întîia către Corintheni a Sfîntului Apostol Pavel, 9, 27.

Dacă în Biserica Apostolică persoana predicatorului era distinctă de cea a preotului, nu putem spune acelaşi lucru azi. Din pricini pe care le vom discuta în continuare, predica în Biserică a fost supusă unui control sever, aşa încît dreptul de a vorbi în adunări a fost revendicat exclusiv clericilor, adică persoanelor aflate în directă dependenţă canonică de episcop şi, deci, de aparatul statului.

Prin această măsură de protecţie s-a încercat, chipurile, evitarea declanşărilor unor grupuri eretice, scăpate de sub autoritatea episcopală. Lucru care, desigur, nu s-a întîmplat, căci de-a lungul istoriei constatăm că marii ereziarhi au fost mai întotdeauna preoţi, după cum vedem şi mari propovăduitori şi teologi, de talia sfinţilor Maxim Mărturisitorul sau Nicolae Cabasila [1] care nu făceau parte din cler. [2]

În schimb Biserica s-a ales de pe urma identificării preotului cu predicatorul cu o altă mare problemă, aceea care a făcut de-a lungul vremii nu mai puţin rău Bisericii decît toate grupările eretice luate la un loc: imaginea preotului prost şi mîndru.

Lăsînd cu totul la o parte învăţătura Apostolului Pavel care insistă asupra faptului că vocaţia de învăţător şi predicator în Biserică este un dar al Duhului Sfînt şi nu o condiţie care reiese din actul hirotonirii, [3] oficialii Bisericii au ajuns, încetul cu încetul, să insufle în poporul credincios o mentalitate vetero-testamentară asupra ierarhiei. „Tot ce spune preotul, spune bine, pentru că e preot". Oricine contrazice preotul sau îi pune întrebări este văzut ca un răzvrătit sau puţin credincios. Încurajat de această stare de lucruri, preotul ajunge să-şi acopere neştiinţa prin condamnarea iresponsabilă a întrebărilor incomode, dar şi a persoanelor care le adresează.

Toate argumentele îndreptate împotriva inconsistenţei credinţei creştine, începînd de la iluminişti şi pînă la ateiştii „ştiinţifici" sovietici planează în jurul prostiei preoţilor exprimate prin gesturi particulare sau prin decrete, bule papale, gramote ocazionale.

Este adevărat că întotdeauna se vor putea găsi noi provocări prin care cineva ar putea să pună un preot sau altul în încurcătură, dar, cu toate acestea, nimeni şi nimic nu dă preotului dreptul de a fi ingnorant şi necioplit.

În Tratatul despre preoţie, în care chestiunii predicii i se acordă un loc primordial, Sfîntul Ioan Gură de Aur (+404) insistă şi asupra acestui pericol, pe care l-am discutat pînă acum:

...preotul riscă să-şi capete faima de mîndru sau de prost, dacă, întemeiat pe autoritatea slujbei sale, închide gura celor care caută răspuns la aceste întrebări fără de răspuns. [4]

Gură de Aur, care pentru toată Ortodoxia este expresia ideală a predicatorului creştin, contrazice vehement imaginea preotului împămîntenită pe meleagurile noastre. Avînd educaţia cea mai de seamă pentru vremea sa, cu studii în drept şi retorică, [5] aristocrat prin naştere şi investit cu cea mai mare treaptă ierarhică – era patriarh al Constantinopolului – marele Ioan critică aspru orice pornire spre mîndrie a clericilor. Preotul nu doar că nu trebuie să primească omagii, ci este dator să fie politicos cu toată lumea, salutînd întotdeauna primul. Din scrisorile către Olimpiada, vedem că patriarhul i se adresează cu formula „Doamna mea", cerînd – ce „blasfemie"! – să fie binecuvîntat de o femeie. [6]

„Eticheta" pe care o impune sfîntul Patriarh preotului ţine atît de bunele maniere reieşite dintr-o blîndeţe şi cuminţenie evanghelică, cît şi de o cultură adecvată societăţii şi vremii în care trăieşte. Preotul este dator să poată discuta atît cu ereticii, cît şi cu oamenii de vază ai timpului său, fie că sînt artişti, savanţi sau politicieni.

Comparîndu-l pe preot cu un conducător de oaste iar mulţimea polemicilor iscate în jurul şi în sînul Bisericii cu un cîmp de luptă, sfîntul Ioan face următorul portret al preotului:

Acelaşi om trebuie să fie şi arcaş, şi aruncător cu praştia, şi căpetenie, şi ostaş, şi general, şi pedestraş, şi cavalerist; să ştie să lupte şi pe mare şi pe metereze. [7]

Cu toate acestea, nu trebuie să rămînem cu impresia că Sfîntul Ioan a ţinut să impună preoţilor o educaţie axată pe dialectică şi retorică în sensul promovat de unele abaţii romano-catolice medievale care, pentru a da un plus de autoritate predicii creştine, recurg la operele filozofilor şi poeţilor antici păgîni. [8] Critic înverşunat al slavei deşarte, Gură de Aur nu încurajează nici paradele gratuite de erudiţie, dar nici trîndăvia întemeiată pe înţelegerea greşită a unor pasaje biblice. Celor care se pare că încercau să se apere prin cuvintele Apostolului Pavel, cel ce s-a numit pe sine „neiscusit în cuvînt, dar nu în ştiinţă", [9] sfîntul patriarh le răspunde:

Dacă aş cere de la preot să aibă dulceaţa cuvîntărilor lui Isocrate, majestatea lui Demostene, gravitatea lui Tucidide, înălţimea lui Platon, da, atunci ar trebui să mi se pună înainte această mărturie a lui Pavel. Dar aşa nu cer de la preot nici una din aceste însuşiri. Nu cer nici podoaba căutată a cuvîntărilor oratorilor păgîni şi nici nu mă interesează cum îi sînt fraza şi stilul. Să fie preotul sărac în cuvinte! Să-şi aranjeze simplu şi fără meşteşugire fraza! Numai să nu fie neiscusit în ştiinţă, să nu fie neiscusit în precizia dogmelor; nici să răpească fericitului Pavel cea mai mare din bunătăţile lui, capul laudelor lui, ştiinţa, ca să-şi acopere propria trîndăvie! [10]

NOTE:

1 Sfîntul Nicolae Cabasila (sec. XIV) este autorul celebrei şi celei mai autoritare tîlcuiri a Liturghiei Ortodoxe, dar şi a unei extraordinare meditaţii asupra lucrării sfintelor taine în fiecare credincios reflectată în „Viaţa în Hristos". Paradoxul este că el a vorbit de lucruri la care, ca mirean, n-a avut acces.
2 Pînă în secolul XI, cînd, prin canonul patriarhului Nicolae al Constantinopolului, monahilor li s-a permis intrarea în Sfîntul Altar, aceştia nu erau percepuţi ca şi clerici. Deşi intrarea în altar a monahilor s-a făcut doar sub pretextul „aprinderii sfeşnicilor şi lumînărilor" (Canonul 1 Nicolae), în mod eronat mulţi îi percep pe monahi ca făcînd parte din cler, ceea ce nu este aşa.
3 „Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întîi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cîrmuirile, felurile limbilor" (Epistola I către Corintheni, 12, 28). Din această categorisire a darurilor făcute de Apostolul Pavel vedem că darul de a învăţa/propovădui este în faţa celui al cîrmuirii administrative revenite episcopului şi preotului. Este fericit cazul cînd darul cîrmuirii coexistă cu cel al învăţăturii, dar, din cele zise de Apostol, este evident că cele două daruri nu se suprapun în mod obligatoriu, aşa cum se străduiesc unii să creadă.
4 Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, pg. 138.
5 A fost elev al celebrului filosof Libanius (314-394). Se spune că Libanius, fiind întrebat pe cine ar fi dorit să-l lase continuator al şcolii sale, ar fi răspuns: "Pe Ioan, dacă nu l-ar fi furat creştinii".
6 Vezi Ioan Gură de Aur, Scrisoriri din exil către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi, Ed. Deisis, Sibiu, 2003.
7 Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, ed. cit., pg. 132.
8 Vezi această temă dezvoltată în Anul 1000 a lui Georges Duby, Ed. Polirom, 1996.
9 Epistola a doua către Corintheni, 11, 6.
10 Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, ed. cit., pg. 141-142.

De la o vreme observăm că nu este destul să spunem „Biserică", ci trebuie să precizăm la care faţă, parte a ei ne referim. Îndeobşte, Biserica este receptată ca avînd două nivele: cel al ierarhilor, clerul, înveşmîntat în odăjdii luminoase şi purtînd coroane pe cap, care reprezintă latura cerească; şi cel al credincioşilor, îmbrobodiţi şi umili, care reprezintă partea pămîntească.

Dacă etajul ierarhic al Bisericii există „de la sine", mulţimea credincioşilor există doar în măsura în care este recunoscută de ierarhie. Ierarhia este cea care acreditează, iartă sau aruncă anateme. S-ar părea că Dumnezeu este un bun al clerului de care acesta dispune după propria socoteală. Poporul are parte de Dumnezeu doar în limitele stabilite de preot, astfel încît preotul devine nu doar administrator al sfintelor taine, ci şi al mîntuirii.

Această viziune făurită de Evul Mediu catolic asupra relaţiei preot-credincios, deşi nu se regăseşte în creştinismul apostolic şi nici în cel bizantin, a devenit reprezentativă şi pentru Ortodoxia actuală. Polemica dintre Catolicism şi Protestantism s-a purtat în special în jurul autorităţii/infailibilităţii papei/preotului, ducînd, cum este şi firesc în cazul unei polemici, la exagerări în ambele părţi. Aşa s-a făcut că Protestantismul a exclus cu desăvîrşire rolul preotului din ecuaţia mîntuirii, iar Catolicismul, vrînd să combată această părere greşită, căci este greşită, au exagerat rolul preotului pînă acolo, încît nici Dumnezeu nu poate să ierte şi să mîntuiască, dacă nu iartă preotul.

Probabil va mai fi nevoie încă de multe anateme abrogate, ca în cazul Sfîntului Antim Ivireanul – care a stat sub anatemă mai bine de 250 de ani, ca mai apoi, scoţîndu-i-se anatema, să fie declarat sfînt [1] –, pentru a readuce în discuţie rolul şi limitele ierarhiei ecleziastice în hotărîrea destinelor omeneşti pe acest pămînt şi în lumea cealaltă.

Din nefericire, imaginea biblică prin care poporul lui Dumnezeu este asemănat cu o turmă de oi a fost eronat exploatată spre dauna Bisericii. Cuminţenia şi unirea oilor (oile sînt singurele animale care nu se dispersează atunci cînd pasc) a fost înţeleasă doar ca supunere iraţională, iar blîndeţea păstorului a fost înlocuită cu autoritatea bîtei.

Sigur că la formarea acestei mentalităţi au contribuit, întîi de toate, marii şi micii suverani, pe care pătura clericală i-a slujit adesea cu o slugărnicie jalnică. Prin speculaţii sterile, care făceau din ţar un uns al lui Dumnezeu – neglijînd cu totul faptul că instituirea regilor în poporul lui Israel s-a făcut spre mîhnirea lui Dumnezeu [2] – bîta ţaristă, de data aceasta „unsă", a înlocuit toiagul păstorului evanghelic. Cum să mai dai cezarului ce e a cezarului şi lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu, de vreme ce cezarul a devenit reprezentantul prin excelenţă a lui Dumnezeu pe pămînt?

Aşadar, separarea clerului de adunarea credincioşilor s-a făcut după modelul curţii imperiale, în care împăratul, înconjurat de aristocraţie, nu poate avea amestec cu vulgul.

Nu aşa este înţeleasă Biserica de către sfinţii apostoli. Preoţia, şi cînd spun asta am în vedere toate treptele ierarhice, este doar una din slujiri, slujire care nu poate fi împlinită decît în comuniune. Preotul nu conduce adunarea în sens despotic, ci o slujeşte, încît marele între Apostoli, Pavel, este nevoit să-şi îndreptăţească de multe ori acţiunile în faţa credincioşilor, aşa cum reiese din epistolele sale. [3] Iar apostolul Petru face în acest sens afirmaţiile cele mai directe:

Pe preoţii cei dintre voi îi rog, ca unul ce sînt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru cîştig urît, ci din dragoste; iar cînd Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a slavei. [4]

La rîndul său, fiecare membru al comunităţii trebuie să contribuie la desăvîrşirea obştii creştine prin darurile pe care le are de la Dumnezeu:

După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. [5]

Nimeni nu este de lepădat, susţine apostolul Pavel, căci aşa cum trupul este alcătuit din mîini, picioare, ochi, urechi şi nici unul dintre mădulare nu poate fi omis, fără a dăuna întregului corp, tot aşa şi fiecare membru al obştii creştine slujeşte întregul trup mistic al Bisericii prin ceea ce este el. [6] Prin urmare, adunarea credincioşilor nu doar că participa la viaţa Bisericii, ci era însăşi Biserica.

După acelaşi model apostolic au vieţuit, ceva mai tîrziu, începînd cu secolul IV, obştile monahale care, numai în Egipt, depăşeau numărul zecilor de mii de călugări. Majoritatea dintre ele nu aveau preot, deoarece pe atunci călugăria şi preoţia erau considerate incompatibile, iar acolo unde exista un preot, acesta nu era neapărat şi conducătorul obştii, ci doar un slujitor al ei. [7] Această practică se mai păstrează doar în schiturile athonite, unde egumenul unei obşti, deşi are şi preoţi în supunere, totuşi poate să nu fie el însuşi preot. Prin urmare, se poate vieţui evanghelic în sînul Ortodoxiei, depăşind complexul ierarhic, totodată evitînd şi căderea Protestantismului de a destitui preoţia în principiu.

Turma lui Hristos este o turmă „cuvîntătoare", după cum i se spune în rugăciunile Bisericii, şi nimeni, cu atît mai mult păstorii nu trebuie să nesocotească sau să înăbuşe graiurile acestei turme sfinte prin chemarea ei.

Atîta vreme cît iraţionalitatea colectivă va fi lăudată de oficialii ecleziastici şi ridicată la rang de virtute, dacă nu cumva de virtute absolută, nu se va putea vorbi de o redresare a „imaginii" Bisericii. Atîta vreme cît laşitatea şi făţărnicia vor persista în adunarea credincioşilor sub pretextul „ascultării" nu se va putea vorbi despre Ortodoxie decît cu sfiala şi ruşinea specifică.

Reformele „imagologice" trebuie întreprinse mai întîi în interior, ca atît ierarhia, cît şi adunarea credincioşilor să-şi recapete poziţia evanghelică autentică. Cineva trebuie să sfărîme aceste năluciri făurite de istorie în care nu se mai regăseşte duhul creştinismului adevărat. Oare trebuie să moară încă odată Hristos pentru a sfîşia catapeteasma ce desparte ierarhia de adunarea credincioşilor?

Îmi vine acum în minte entuziasmul pe care l-a trăit un predicator american atunci cînd a văzut în România, pentru prima dată, un cioban sprijinit în băţ în mijlocul oilor. Abia atunci a avut revelaţia parabolei Bunului Păstor, pe care nu a înţeles-o niciodată, din cauză că la ei „păstorii" mînă oile cu elicopterul. [8]

NOTE:

1 Sfîntul sfinţit mucenic Antim Ivireanul, mitropolitul Ungro-Vlahiei (1650-1716). Pentru poziţia sa antiotomană, la cererea lui Nicolae Mavrocordat, a fost caterisit, scos din scaunul episcopal şi exilat de către patriarhul ecumenic. Pe cale a fost măcelărit de soldaţi, aruncîndu-i-se trupul în rîul Tungia, lîngă Adrianopol.
I2 ată replica lui Dumnezeu către Samuil, după ce poporul i-a cerut să le dea un rege: „Şi a zis Domnul către Samuil: Ascultă glasul poporului în toate cîte îţi grăieşte; căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei". I Regi 8, 7.
3 Vezi, de pildă, Epistola Întîa către Corintheni, Capitolul 9.
4 I Petru, 5, 1-4.
5 I Petru, 4, 10.
6 Vezi întreg Capitol 12 din I Corintheni.
7 Cazul sfîntului Teodor cel Sfinţit aflat în supunerea Cuviosului Pahomie cel Mare, deşi Pahomie nu era preot.
8 Întîmplare mărturisită într-o discuţie particulară de un preot catolic din Spania.

Articol din volumul în curs de apariţie la Editura Cathisma
CÎND PIETRELE VORBESC - Biserica faţă în faţă cu propria imagine


Unirea statelor europene pare să atragă după sine şi unirea religiilor aflate pînă acum în discordie. Diverşi ziarişti cu ifose de luminători ai norodului se arată nedumeriţi cum de ierarhia bisericească nu poate înţelege o problemă pe care ei au înţeles-o atît de repede şi atît de uşor. Oare nu este clar că toate religiile sînt la fel şi nu există decît forme diferite de manifestare? Ce tot atîta vorbă despre ritualuri şi dogme, de parcă am fi în Evul Mediu? N-ar fi mai bine să fie o singură religie, să înceteze odată neînţelegerile astea fără rost?

Sigur că ar fi mai bine să fie o singură religie, o singură monedă, o singură limbă şi un singur sex. Ce bine ar fi să tacă toţi şi să nu se mai contrazică atîta. Ce bine ar fi să propună Parlamentul European un proiect de Religie pe care să-l voteze odată şi pentru toţi. Vai, ce bine ar fi! Să nu mai fie atîtea icoane şi atîtea cruci. Să fie peste tot numai steluţe, roşii, galbene, ne e tot una, numai să nu mai fie cruci. Să fluture steluţele pe toate steagurile, pe toate casele, pe toate tricourile. Să simtă toţi că libertatea a venit. Să ne zbenguim ca nişte mieluşei sub cerul libertăţii înstelate.

Aţi sesizat, desigur, colajul de slogane proprii atît unionismului sovietic, cît şi celui european. Cu mici schimbări de accente, ecumenismul religios preia, în variantă Occidentală, misiunea de demitizare şi distrugere a religiilor practicată de regimurile ateist-comuniste. Ştiu că, în ochii majorităţii, criticile aduse Ecumenismului sînt doar expresia unui cripto-ortodoxism răutăcios, totuşi, fenomenul constituie un obiect de studiu şi pentru experţii în arta manipulării şi a dezinformării, cum ar fi, de pildă, Vladimir Volkoff:

Se poate spune că în Occident, printr-un paradox, acţiunea subversivă a dat mai multe roade. Consiliul Ecumenic al Bisericilor (1) a fost infiltrat din abundentă. Oameni de bună-credinţă, induşi în eroare, le-au imprimat diverselor Biserici naţionale o orientare politică deloc conformă cu vocaţia proprie Bisericii romano-catolice şi nici cu voinţa papilor. Numeroşi preoţi şi păstori s-au lăsat deturnaţi de la principala misiune a creştinismului, luînd partea împărăţiilor din această lume, şi aproape întotdeauna într-un sens direct sau indirect favorabil comunismului. (2)

Toţi şi toate treuie să se alinieze „normelor europene"? Dar abia ne-am ridicat după alinierea socialist-comunistă. Cum să ne mai aliniem, cum să mai stăm? Oare chiar trebuie să stăm tot timpul aliniaţi, culcaţi? Oare nu se poate să mai stăm, măcar puţin, drepţi? Înţeleg că s-au mutat nişte graniţe, că s-au mai cedat nişte pămînturi, nişte industrii, dar oare şi mintea, şi gîndurile, şi credinţa trebuie cedate? Credeţi că o ieşire la mare se cucereşte mai greu decît o ieşire la cer? Credeţi că o lege sau un decret poate interzice îngerilor să intervină în destinele oamenilor, în destinul unui popor?

Generaţia noastră nu mai cunoaşte conflictele interconfesionale şi nici inter-religioase de altă dată. Dacă există polemici, acolo unde există, ele nu pun în pericol pe nimeni. Polemica e normală şi chiar necesară într-un stat ce asigură libertatea de expresie cetăţenilor săi. Dacă se acceptă pluralitatea doctrinară a partidelor politice, de ce se impune cu atîta stringenţă nevoia unificării religiilor, în special a confesiunilor creştine? (3) Oare nu pentru o mai uşoară subordonare politică? Oare nu pentru o manipulare mai lesnicioasă?

De ce ar avea cineva nevoie să controleze bisericile şi grupările religioase? Pentru că sînt grupuri sociale deloc neglijabile, ca să nu spun că în România ortodocşii reprezintă majoritatea electoratului. Înafara factorului numeric, în cazul unei religii, se impune sistemul unic de valori şi cîrmuirea centralizată, care presupune căi proprii de informare a grupului, capabile să dezmintă sau să contrazică o politică sau alta într-un timp în care presa pare să fi devenit atotputernică. Iată de ce Ecumenismul nu este o simplă şi inocentă strădanie a unor lideri religioşi de a aduce pacea în lume, ci o adevărată strategie de reducere la tăcere a unor grupuri sociale cu potenţial politic important.

Industria ţigărilor, a alcoolului şi, mai nou, a prostituţiei şi avorturilor, constituie politicile comerciale care nu ar avea nici un succes într-o societate religioasă. Nu ar aduce bani nici moda şi nici aşa-zisul „show-biss", după cum nici întreg sistemul bancar, bazat pe camătă. Nu ar putea funcţiona, la proporţiile cunoscute, nici presa, care e întemeiată pe calomnie şi reclamă. Într-un cuvînt, sursele principale de venit ale „afaceriştilor" moderni sînt considerate de către religiile sănătoase ca fiind păcate şi crime împotriva aproapelui şi a umanităţii.

Trebuie să fii debil mental ca să nu simţi nerăbdarea cu care cineva încearcă să pună capăt odată şi pentru totdeauna „gloatei de medievali" care nu înţelege cîţi bani se pierd din cauza amînării unei simple legi. De aici „întîlnirile la vîrf" ale marilor religii şi confesiuni. Că, de, poate dacă le mai forţăm liderii să le închidă gura, poate dacă îi mai amestecăm unii cu alţii, aşa încît să nu mai ştie nimeni cine este, poate că se mai schimbă lucrurile. Se schimbă, tovarăşi, sigur se schimbă. Că doar nu aşa s-a schimbat faţa întregii Europe?

Nu vreau să intru în discutarea doctrinelor religioase pentru a face o ierarhie a lor. Nu mi-am propus să fac un curs de teologie comparată şi nici de apologetică. Este ca şi cum ar trebui să conving pe cineva că manelele sînt ceva diferit de muzica lui Bach, iar Andrei Rubliov e altceva decît meşterii de la Săpînţa. Vreau doar să spun că e umilitor cînd Fratele mai mare, fie că are o singură stea pe frunte, fie că are tot cerul înstelat, vine cu pretenţia să-ţi lumineze bezna în care, chipurile, petreci. Oare chiar putem fi păcăliţi cu onglinjoare şi brichete, ca aborigenii de pe vremea lui Columb? Oare chiar crede cineva că două mii de ani de Ortodoxie pot fi discutaţi cum discuţi un meci de fotbal?

Cu părere de rău, unii ierarhi sînt angrenaţi în această mişcare strict politică, fiind măguliţi cu diplome şi doctorate ale universităţilor străine, în timp ce presa îi numeşte dulce „europeni", „deschişi", „cultivaţi", „luminaţi". Iar dacă cineva critică şezătorile ecumeniste, îndată e numit comunist retrograd şi moscovit.

Priviţi numai cîtă rumoare a stîrnit papa Benedict cînd a declarat că nu există „biserici surori", ci doar o singură Biserică, cea de la Roma. (4) Toată lumea s-a scandalizat, pentru că s-a stricat mitul catolicismului împăciuitor creat de imperialismul european în persoana atît de impersonală a papei Ioan Paul II. Chiar dacă nu susţin că harul s-a mutat la Roma, totuşi îl admir pe papa Benedict pentru că a ieşit să apere identitatea turmei sale în faţa pericolului diluării ei totale.

Aşadar, a fost greşită impresia, atît de răspîndită printre ortodocşi, cum că se încearcă o catolicizare a ortodocşilor. Pur şi simplu catolicismul a avut ghinionul să aibă un lider ca Ioan Paul II, care s-a lăsat purtat ca ursul prin tîrguri de dresorii circului mondial. S-ar putea ca următorul „urs" să fie un patriarh ortodox şi toţi catolicii vor crede că se urmăreşte convertirea catolicilor la Ortodoxie.

De fapt, nu se urmăreşte nici una, nici alta, ci distrugerea sistematică atît a Ortodoxiei, cît şi a Catolicismului, după schema protestantă. Protestantismul convine noii orînduiri mondiale, deoarece nu are cultul tradiţiei, iar acolo unde nu este tradiţie, nu există nici principii, nici mentalitate şi, deci, se poate impune uşor orice idee din afară.

Catolicii îşi pierd cu fiecare deceniu identitatea lor confesională. Ceea ce se mai păstrează este doar schema politică. Cîţi catolici ştiu că mesa lor, zisă a Sfîntului Ambrozie, nu mai are nimic din liturghia ambroziană? Şi dacă ar şti, la ce le foloseşte?

Am văzut lupta care se duce împotriva creştinătăţii, începînd de la Protestantism şi pîna la dictatura comunistă, via Revoluţia Franceză. Nu putem cădea în ispita de a crede că cei care se luptă între ei sînt ortodocşii, catolicii şi protestanţii, ci să înţelegem că există un duşman comun care a făcut posibilă această dezbinare.

Nu cred într-o revigorare a creştinătăţii prin unirea celor trei confesiuni, deoarece există o singură Biserică şi ea nu se face din cioburi şi cîrpituri, însă nu cred nici că riscul principal al Bisericii este prozelitismul făcut de o confesiune sau alta, ci politica purtată la vîrfuri. Luther nu a făcut atîta rău Romei, cît i-au făcut papii vînduţi care i-au schimbat prin bule şi sinoade credinţa.

Nici ortodocşii nu mai ştiu cu toţii în ce cred, dar au un cult plin de semnificaţii şi tradiţie. În lume nu există un cult mai bine conservat decît cel al creştinismului ortodox. În esenţa sa, fără să fim chiţibuşari, cultul ortodox are cam 1. 500 de ani. Este un cult plin de istorie, prin slujbele închinate momentelor importante din lucrarea mîntuitoare a lui Dumnezeu şi prin pomenirea sfinţilor din toate timpurile. E un monument de cultură poetică, muzicală, picturală. E un exemplu de contemplaţie superioară, de exegeză biblică şi existenţială. E, dacă vreţi, o fereastră în lumea antică, prin care tot mai mulţi savanţi încep să privească pentru a-şi crea o concepţie cît mai exactă asupra istoriei omenirii.

Ortodoxia a depăşit cuptorul Evului Mediu nu prin exegeţi şi apologeţi, ci prin cultul său. Catolicii au pierdut lupta atunci cînd, renunţînd la cult, s-au încrezut în puterea silogismelor. Am toată convingerea că scrisorile dure la adresa celorlalte confesiuni creştine, a căror inconsistenţă doctrinară nu o apăr, nu fac cît o Vecernie ortodoxă slujită frumos. Ba dimpotrivă, graţie unor astfel de scrisori şi a unui exces de zel s-ar putea să ne trezim cu nişte legi care vor restricţiona cultul ortodox.

Ceea ce se cere este o acţiune de conservare a valorilor Ortodoxiei, fără a le raporta la celelalte confesiuni, care, oricum, există de la sine şi sînt privite de către stat ca organisme separate. Dacă se va admite vătămarea cultului ortodox, prin alinierea lui la „necesităţile vremii", după modelul catolic, vom pierde Ortodoxia ca prezenţă socială. Sîntem destul de inteligenţi şi de cultivaţi ca să înţelegem că esenţa creştinismului este superioară manifestărilor exterioare cuprinse în cult, dar a micşora importanţa cultului în viaţa Ortodoxiei, este la fel cu a tăia ugerul vacii pe motivul că laptele este mai important decît pielea care îl ţine.

Nu respingem ideea în sine a ecumenismului, ci doar felul în care se face azi. Dimpotrivă, credem că o cunoaştere reciprocă a obiceiurilor şi credinţelor dezvoltate în sînul altor confesiuni creştine este o nevoie care se impune de la sine. Însă în această deschidere, pe care sîntem datori să o avem către toată lumea, este bine să nu uităm că nimeni, niciodată nu va permite o unificare a confesiunilor creştine, decît cu scopul de a le desfiinţa mai uşor. Nimeni, niciodată nu va permite ca vreuna dintre aceste confesiuni să fie exprimată şi înţeleasă în forma ei autentică, ci vom avea despre fiecare doar imaginea pe care o impune momentul politic.

Din nefericire, nici Ortodoxia, nici Catolicismul, nici Protestantismul nu sînt reprezentate de către cei care se întrunesc la şezătorile ecumeniste. Aceste şezători sînt respingătoare atît pentru adunarea ortodoxă, cît şi pentru cea catolică şi protestantă. Faptul că la praznicul ecumenist de la Sibiu mai mult de jumătate din sinodalii BOR invitaţi au lipsit, arată că şi ierarhii, dacă ar fi să-i întrebe cineva, sînt scîrbiţi de circul întîlnirilor ecumeniste.

Decît să umblăm cu căluşe în gură şi noi, şi catolicii, şi protestanţii, am prefera ca societatea liberă europeană să creeze condiţiile unei polemici sincere şi constructive între reprezentanţii tuturor religiilor şi confesiunilor, după modelul partidelor politice. Sau crede cineva că discuţiile despre infailibilitatea papală sau fecioria eternă a Maicii Domnului sînt mai periculoase decît bombele aruncate în Kosovo? Eu zic că nu.

NOTE:

1 Consiliul Mondial (sau Ecumenic) al Bisericilor, fondat în 1948 la Amsterdam, este o comunitate formată din 341 de biserici, provenind din peste 100 de ţări de pe toate continentele. Biserica Catolică nu este membru al acestui Consiliu, dar menţine relaţii de cooperare cu acest organism politic.
2 Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Cap. III – De la gură la ureche. Traducerea românească a cărţii a apărut la, Ed. Antet.
3 Nevoie stipulată şi în noul Statut al BOR: „Sfîntul Sinod Initiaza si cultivă relaţii frăţeşti inter-ortodoxe, relaţii de dialog şi cooperare intercreştină şi inter-religioasă pe plan naţional şi internaţional" (Art. 14, punctul „s").
4 Nu mult după numirea sa, Papa Benedict a scandalizat pe mulţi printr-o declaraţie a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei care a etichetat Bisericile ortodoxe drept „biserici particulare", care suferă de o „lipsă". Congregaţia sublinia şi faptul că angajamentul ecumenic „nu înseamnă că Biserica Catolică renunţă la convingerea că este unica adevarată Biserică a lui Hristos".

Prefaţă la volumul apărut la Editura CATHISMA
Anton Cehov "Povestiri Ortodoxe", în traducerea
ieromonahului Savatie Baştovoi


Cehov este, fără îndoială, unul dintre cei mai mari dramaturgi şi prozatori ai lumii. Este chiar nepotrivit să-l prezinţi cititorului pe Cehov, ştiind că zeci de teatre în lumea întreagă îi poartă numele, că după piesele şi nuvelele lui s-au turnat filme, că, în sfîrşit, numele lui face parte din acele nume aproape legendare, mai presus de numele muritorilor de rînd, despre care s-a vorbit şi s-a scris atît de mult, încît nu se mai poate spune nimic nou.
Totuşi, citind această carte, cititorul (şi mai ales cititorul român) va descoperi o latură a lui Cehov despre care nu a ştiut nimic. Este vorba de ortodoxismul lui Cehov care a dat naştere unei serii de povestiri puţin cunoscute pînă şi cititorului de limbă rusă. Unele dintre ele au fost publicate în periodice cu pseudonimul "A. Cehonte", altele, deşi poartă numele clasicului rus, s-au pierdut în cele 30 de tomuri ale operei complete cehoviene, nebucurîndu-se de promovarea criticilor şi istoricilor literari sovietici din motive pe care cititorul le va deduce cu uşurinţă.
"Povestirile ortodoxe ale lui Cehov (ne-am îngăduit să le numim astfel) nu sînt nişte manierisme ale unui călător care s-a inspirat din nişte realităţi cu care s-a ciocnit într-un context sau altul. Cehov nu se inspiră din ortodoxie, Cehov este ortodox. Vorbind despre preoţi, călugări sau episcopi, marele scriitor nu surprinde atît latura lor exterioară, ci le descoperă sufletul. De fapt, aceasta este marca lui Cehov, acest neîntrecut maestru în a surprinde cele mai adînci şi cele mai intime mişcări sufleteşti, răscolindu-te uneori pînă la lacrimi, iar alteori făcîndu-te să închizi cartea şi să rîzi de unul singur. Citind aceste povestiri, îţi dai seama că Cehov petrecea mult prin mănăstiri, că a avut preoţi prieteni de familie, că a fost el însuşi un ortodox practicant, cunoscător fin al cultului liturgic, pînă la mici nuanţe, că a trăit ortodoxia profund şi autentic, problematizînd ca un adevărat teolog şi, îndrăznesc să spun, duhovnic. Aceste concluzii sînt mai mult decît presupuneri, căci amunănte mai puţin cunoscute din biografia clasicului rus ne descoperă că el a cîntat multă vreme în strană, că a avut un cumnat iconograf, că ţinea cu sfinţenie toate posturile şi era atît de credincios, încît chiar şi atunci cînd nu era în ţară, mergea la biserica rusă de la ambasadă, aşa cum reiese din una din scrisorile sale.
Poate părea surprinzător faptul că artişti care au dat naştere unei opere cu totul moderne, cum sînt Cehov şi Brâncuşi au practicat o religie considerată a fi printre cele mai conservatoare: ortodoxia. Atît Cehov, cît şi Brâncuşi, despre care se ştie că a cîntat în strană la biserica românească din Paris, şi-au creat operele la lumina ortodoxiei. Aceşti artişti neîntrecuţi, aceşti mari şi fini cunoscători ai spiritului uman nu şi-au făurit un creştinism propriu, nu au îmbrăţişat ideile spectaculoase şi foarte la modă ale ereticilor, ci au practicat o ortodoxie cuminte, pînă acolo că au cîntat cu babele în strană.
Pentru Cehov cîntarea bisericească reprezenta o necesitate firească a sufletului. Iată ce îşi aminteşte despre el scriitorul I. N. Potapenco, un oaspete frecvent în casa lui Cehov: "El avea o voce destul de sonoră. Cunoaştea perfect slujba bisericească şi îi plăcea să organizeze acasă coruri improvizate. Se cîntau tropare, condace, stihiri, irmoase pashale. Ni se alătura şi Maria Pavlovna, vuia şi Pavel Egorovici, iar Anton Pavlovici ţinea constant partitura basului. Aceasta se vedea că îi provoacă cea mai sinceră plăcere: privind la faţa lui aveai impresia că în acele momente el se simte copil".
Cehov iubeşte biserica, el scrie ca un fiu al bisericii. Cu toate acestea, nu veţi găsi la el nici cea mai mică încercare de idealizare. Personajele lui sînt preoţi beţivi, neinstruiţi, murdari, preoţi opriţi de slujbă pentru păcate sau habotnici care îşi omoară fratele pentru că a mîncat ulei în prima săptămînă din Postul Mare. Cu alte cuvinte, atmosfera surprinsă de Cehov este aceeaşi care l-a determinat pe Tolstoi să desfiinţeze preoţimea şi să părăsească biserica, pentru a-şi făuri un creştinism propriu, chiar o sectă proprie. Cehov scrie cu atîta mărinimie şi cu atîta dragoste, încît te face să te ruşinezi de propria ta viaţa, de mîndria ta, de murdăria ta. Citind aceste povestiri, vrei să ascunzi la spate piatra pe care pînă atunci ai ţinut-o în mînă sau plîngi şi te bucuri împreună cu femeia păcătoasă pe care a iertat-o Hristos.
Fiecare mare scriitor s-a hrănit dintr-o mare cultură, dintr-o mare tradiţie. Unii dintre ei şi-au afişat credinţa şi chiar au promovat-o prin scrierile lor. Nu mă refer la literatura dulceagă de propagandă religioasă, ci la opere care au făcut înconjorul lumii devenind piese de rezistenţă ale literaturii universale, cum ar fi "Sidartha" a lui Herman Hesse, "Povestirile orientale" ale lui Murguerite Yourcenar sau "Povestirile hasidice" ale lui Martin Bubber. Povestirile ortodoxe ale lui Cehov cuprinse în volumul de faţă nu au fost scrise programat şi nu au pretenţia cărţilor enumerate mai sus. Adică, nu există o carte a lui Cehov intitulată "Povestiri ortodoxe". Acest titlu ni l-am îngăduit noi, adunînd la un loc textele evident ortodoxe ale scriitorului. Antologia de faţă este, fără îndoială, o baie de lumină şi un izvor care ţîşneşte curat din adîncurile celei mai autentice tradiţii evanghelice şi patristice. Credem că el va satisface setea multora din cei care caută sincer să cunoască şi să înţeleagă Ortodoxia. Căci, nu-i aşa? – "omul trebuie să fie credincios sau să caute credinţa, altminteri viaţa lui este pustie" – Anton Cehov.

Ieromonah SAVATIE BAŞTOVOI

NOTE:

1. Scrisoare către cei de acasă, scrisă din Paris la 21 aprilie 1891.
2. Citat de T. A. Socolova în prefaţa la volumul "A. P. Cehov, Sviataia prostota", Izdatelistvo Sreteniskogo Monastyria, Moscva, 2005..

La părintele Sava Jezlov, bătrînul paroh al bisericii Sfintei Treimi din oraşul P., pe nepusă masă a poposit din Moscova fiul Alexandru, un vestit avocat moscovit. Bătrînul şi singuratecul văduv, zărindu-şi unica odraslă, pe care nu o mai văzuse de 12-15 ani, încă din vremea cînd îl petrecuse la universitate, a pălit, s-a cutremurat din tot trupul şi a înţepenit. Bucuria şi încîntarea lui nu aveau hotar.
Seara, în ziua venirii, tatăl şi fiul au discutat mult. Avocatul mînca, bea şi se înduioşa.
– E bine aici la tine, drăguţ! – îşi arăta el încîntarea, legănîndu-se în scaun. – E confortabil, cald şi miroase a ceva patriarhal. Zău e bine!
Părintele Sava, ţinînd mîinile la spate şi, după cum se vede, fudulindu-se în faţa bătrînei bucătărese că are un fiu atît de mare şi de galant, se plimba în jurul mesei şi se străduia, pentru a fi pe placul oaspetelui, să-şi însuşească o înfăţişare cît mai "savantă".
– Aşa stau treburile, frate… – zicea el. – A ieşit aşa cum mi-am dorit în inima mea: şi tu şi eu am mers pe latura intelectuală. Tu, iată, la universitate, iar eu academia din Kiev am absolvit-o, aşadar… Pe aceeaşi cale, carevasăzică… Ne înţelegem unul pe altul… Atît că eu nu mai ştiu cum e acum prin academii. Pe vremea mea puneau mare accent pe clasicism şi chiar se studia ebraica veche. Dar acum?
– Nu ştiu. Dar tu, tataie, ai un peşte pe cinste. M-am săturat, dar tot mai mănînc.
– Mănîncă, mănîncă. Tu ai nevoie să mănînci mai mult, deoarece duci o muncă intelectuală, nu fizică… hm… nu fizică… Tu eşti universitant, munceşti cu capul. Mult o să zăboveşti pe ospeţe?
– Eu nu pe ospeţe am venit. Eu, tataie, am intrat întîmplător pe la tine, cum se zice deus ex machina. Am venit în vizită de lucru, să-l apăr pe fostul vostru primar. Probabil ai aflat că mîine va fi judecata.
– Aşadar… Să înţeleg că eşti pe latura judecătorească? Jurisprudent?
– Da, sînt reprezentant al juraţilor.
– Da… Să te ajute Dumnezeu. Şi rangul tău care este?
– Zău nu ştiu, tataie.
"Să-l întreb de leafă, – gîndi părintele Sava –, dar pentru ei această întrebare e de prost gust… Judecînd după îmbrăcăminte şi luînd în socoteală ceasul de aur trebuie să presupun că primeşte mai mult de o mie".
Bătrînul şi avocatul au tăcut.
– N-am ştiut eu că ai un peşte aşa de bun, că aş fi intrat pe la tine şi în anul trecut – a zis fiul. – În anul trecut eu am fost aici nu departe, în orăşelul vostru de gubernie. Ce oraşe nostime aveţi!
– Chiar nostime… măcar scuipă-le! – a căzut de acord părintele Sava. – Ce să faci! Sîntem departe de centrele intelectuale… prejudecăţi. Încă nu a pătruns civilizaţia…
– Nu la asta mă refer… Ascultă ce păţanie s-a petrecut cu mine. Intru eu în orăşelul vostru de gubernie în teatru, merg la casă după bilet, iar mie mi se zice: spectacolul nu va avea loc, deoarece încă nu s-a vîndut nici un bilet! Iar eu îi întreb: cît de mare este suma pe care trebuie să o strîngeţi? Zice, trei sute de ruble! Spuneţi-le să joace, zic, eu voi plăti trei sute… Am plătit de plictiseală trei sute de ruble, iar cînd am început să privesc drama lor sfîşietoare, m-am plictisit şi mai mult… Ha-ha…
Părintele Sava şi-a privit fiul cu neîncredere, apoi a privit-o pe bucătăreasă şi a pufnit în pumn…
" Vai ce minte!" – a gîndit el.
– De unde, Şurenika, ai luat tu aceste trei sute de ruble? – a întrebat el stînjenit.
– Cum de unde le-am luat? Din buzunarul meu, desigur…
– Hm… Care este, iartă-mi întrebarea nepotrivită, venitul tău?
– Cînd şi cum… Într-un an pot să cîştig vreo treizeci de mii, iar în altul nici douăzeci nu se adună… Anii se întîmplă diferiţi.
"Vai minte! Ho-ho-ho! Vai minte! – gîndi părintele Sava, hohotind şi privind cu dragoste la faţa slăninie a fiului. – Lăudăroasă e tinereţea! Ho-ho-ho… Hai că-i bună – treizeci de mii!"
– Nu pot să cred, Saşenika! – a zis el. – Iartă-mă, dar… ho-ho-ho… treizeci de mii! Pe banii ăştia poţi să construieşti două case…
– Nu crezi?
– Nu că n-aş crede, dar aşa… cum să mă exprim… tu mi se pare că prea… ho-ho-ho… Ei, dar dacă tu primeşti atît de mult, atunci unde se duc banii?
– Îi cheltui, tataie… În capitală, frate, viaţa muşcă. Aici ai nevoie de o mie ca să trăieşti, iar acolo de cinci. Ţin cai, joc cărţi… îmi permit uneori.
– Aşa este… Dar tu strînge-i!
– Nu se poate… N-am eu nervii ăştia ca să-i strîng… (avocatul a oftat). Nu pot să fac nimic cu mine. În anul trecut mi-am cumpărat în Poleanka o casă cu şaizeci de mii. E, oarecum, un sprijin la bătrîneţe! Şi ce crezi? N-au trecut nici două luni după cumpărare că am fost nevoit să o depun. Am depus-o şi toţi banii – tfiu! O parte i-am pierdut la cărţi, cealaltă am băut-o.
– Ho-ho-ho! Vai minte! – a piuit bătrînul. – Captivant minte!
– Nu mint, tataie.
– Parcă se poate oare să pierzi casa la joc sau să o bei?
– Se poate, nu doar casa, ci şi globul pămîntesc să-l bei. Mîine eu de pe primarul vostru o să jupoi cinci mii, dar presimt că nu o sa ajung cu ele pînă la Moscova. Aşa este planida mea.
– Nu planida, ci planeta, – l-a corectat părintele Sava, tuşind şi privind cu demnitate spre bătrîna bucătăreasă. – Iartă-mă, Şurenika, dar eu mă îndoiesc de cuvintele tale. Pentru ce primeşti tu astfel de sume?
– Pentru talent…
– Hm… Poate că vreo trei mii primeşti, dar ca să primeşti treizeci de mii sau, să zicem, să cumperi case, iartă-mă… mă îndoiesc. Dar să lăsăm aceste contradicţii. Acum să-mi zici, cum e la voi în Moscova? Cred că e vesel? Ai multe cunoştinţe?
– Foarte multe. Toată Moscova mă cunoaşte.
– Ho-ho-ho! Vai minte! Minuni peste minuni, îndrugi, frate.
Multă vreme au discutat în această manieră tatăl şi fiul. Avocatul a mai povestit şi despre nunta sa cu o zestre de patruzeci de mii, a descris călătoriile sale în Nijnii, divorţul care l-a costat zece mii. Bătrînul asculta, plesnea din palme, hohotea.
– Vai minte! Ho-ho-ho! Nu ştiam, Şurenika, cum că eşti aşa de meşter la ascuţit gogoşi! Ho-ho-ho! Nu ţi-o zic spre judecată. Îmi place să te ascult. Spune, spune.
– Dar hai că am lungit vorba – a încheiat avocatul ridicîndu-se de la masă. – Mîine e procesul dar eu încă nu am citit dosarul. Adio.
Petrecîndu-şi fiul în dormitor, părintele Sava s-a dedat încîntării.
– L-ai văzut cum e? a? – a şoptit el bucătăresei. – Ăsta-i el… Universitant, umanist, emansipe, dar nu s-a ruşinat să-l viziteze pe moşneag. Şi-a uitat tatăl, dar dintr-odată şi l-a amintit. A luat şi şi-a amintit. Şi-a zis: hai să-mi amintesc de bătrînul meu mucegai! Ho-ho-ho. Bun fecior! Cuminte fecior! Ai băgat de seamă? El vorbeşte cu mine ca şi cu un egal… a văzut în minte un frate întru ştiinţe. Mă înţelege, carevasăzică. Păcat că nu l-am chemat pe diacon să-l vadă şi el.
După ce şi-a vărsat sufletul în faţa bătrînei, părintele Sava s-a dus pe vîrfuri pînă la dormitorul său şi a privit prin gaura cheii. Avocatul era culcat în pat, şi pufăind o ţigară, răsfoia un caiet gros. Alături, pe măsuţă, era o sticlă cu vin pe care părintele Sava nu o văzuse mai înainte.
– Doar o clipă… să văd dacă îţi este comod – a bolmojit bătrînul intrînd la fiu. Te simţi bine? E moale? Ia şi te dezbracă.
Avocatul a mîrîit şi s-a încruntat. Părintele Sava s-a aşezat la picioarele lui şi a căzut pe gînduri.
– Carevasăzică… – a început el după o vreme de tăcere. – Eu mă tot gîndesc la vorbele tale. Pe de o parte, mulţumesc pentru că l-ai înveselit pe moşneag, iar pe de altă parte, ca părinte şi... şi ca om instruit nu pot să tac şi să mă abţin de la observaţii. Eu ştiu că tu ai glumit la cină, însă, o ştii şi tu, atît credinţa cît şi ştiinţa a condamnat minciuna chiar şi atunci cînd se face în glumă. Hm... Tuşesc. Hm... Iartă-mă, dar eu ca părinte. De unde ai vinul?
– L-am adus cu mine. Vrei? E un vin bun, opt ruble sticla.
– O-o-opt? Vai minte! – a plesnit cu palmele părintele Sava. – Ho-ho-ho! Pentru ce să dai opt ruble? Ho-ho-ho! Eu îţi pot cumpăra cel mai bun vin cu o rublă. Ho-ho-ho!
– Ei, hai, marş, moşnege, îmi încurci… Hai!
Bătrînul, chicotind şi plesnind cu mîinile a ieşit şi, cuminte, a închis după sine uşa. La miezul nopţii, după ce şi-a citit "pravila" şi a comandat babei prînzul de a doua zi, părintele Sava a mai privit odată în camera fiului.
Fiul continua să citească, să bea şi să fumeze.
– E timpul să dormi… dezbracă-te şi stinge lumînarea… – a zis bătrînul aducînd în cameră miros de tămîie şi lumînare arsă. – De acum e al doisprezecelea ceas… E a doua sticlă? Oho!
– Fără vin nu se poate, tataie… Nu te însufleţeşti, nu poţi face treabă.
Sava s-a aşezat pe pat, a tăcut şi a început:
– Iată, frate, care-i povestea… M-da… Nu ştiu, voi mai trăi, te voi mai vedea vreodată, de aceea mai bine este să-ţi las astăzi testamentul meu… Vezi… În toţi aceşti patruzeci de ani de slujire eu am agonisit pentru tine o mie cincisute de ruble. Cînd voi muri, să le iei, dar…
Părintele Sava şi-a tras nasul su solemnitate şi a continuat:
– Dar să nu-i risipeşti şi să-i păstrezi… Şi, te rog, după moartea mea să-i trimiţi nepoatei Varenika o sută de ruble. Dacă nu-ţi va părea rău, să-i trimiţi şi Zinaidei 20. Ele sînt orfane.
– Poţi să le trimiţi toate o mie cincisute… Eu nu am nevoie de ele, tataie…
– Minţi?
– Vorbesc serios… Oricum o să le risipesc.
– Hm… Doar eu le-am agonisit! – s-a supărat Sava. – Fiecare copeică am păstrat-o pentru tine…
– Dă-mi voie să pun banii tăi sub sticlă, ca semn al iubirii paterne, dar altfel eu nu am nevoie de ei… O mie şi jumătate – fi!
– Ei, cum ştii… Dacă aş fi ştiut, nu i-aş fi păstrat, nu mi-aş fi bătut capul… Dormi!
Părintele Sava a făcut cruce peste avocat şi a ieşit. El era puţin jignit… Atitudinea nepăsătoare şi brutală a fiului faţă de agonisirile lui de patruzeci de ani l-a pus în încurcătură. Dar sentimentul jignirii şi al confuziei a trecut îndată… Bătrînul iară s-a simţit atras să pălăvrăgească cu fiul, să discute ca între doi oameni "învăţaţi", să-şi amintească trecutul, dar de acum nu i-a ajuns îndrăzneală să-l deranjeze pe avocatul ocupat. El a umblat cît a umblat prin camerele întunecoase, apoi s-a gîndit ce s-a gîndit şi s-a dus în hol să se uite la blana fiului. Dedîndu-se uitării din cauza încîntării părinteşti, el a înşfăcat cu amîndouă mînile blana şi a început să o îmbrăţişeze, să o sărute şi să o binecuvînteze, de parcă aceasta nu era o blană, ci însuşi fiul, "universitantul"… De dormit el nu putea dormi.

1885

NOTE:

1. Şurenika (Şura) şi Saşenika (Saşa) sînt diminutive pentru Alexandru.
2. Aluzie la zodie, probabil.

Membrul indispensabil pentru trebile creştine, Kunin, un tînăr bărbat, cam la treizeci de ani, revenind din Peterburg în al său Borisovo, înainte de toate şi-a trimis călăreţul în Sinikovo după preotul de acolo, părintele Iacov Smirnov.
După vreo cinci ore s-a prezentat şi părintele Iacov.
– Sînt foarte bucuros să vă cunosc! – l-a întîmpinat în hol Kunin. – A trecut un an de cînd trăiesc şi slujesc aici, ar fi timpul, se pare, să ne cunoaştem. Bine aţi venit! Dar, să am iertare… sînteţi atît de tînăr! – s-a mirat Kunin. – Cîţi ani aveţi?
– Douăzeci şi opt-t-t… – a rostit părintele Iacov, strîngînd uşor mîna întinsă şi, nu se ştie de ce, roşind.
Kunin şi-a introdus oaspetele în cabinetul său şi a început să-l cerceteze.
"Ce faţă plată, muierească!" – a gîndit el.
Într-adevăr, faţa părintelui Iacov avea în ea mult de muiere: nasul cîrn, obrajii rumeni-aprinşi şi nişte ochi mari gri-albăstrii cu sprîncene difuze, abia vizibile. Pletele lungi, roşcate, uscate şi linse, cădeau pe umeri ca nişte beţe ţapene. Mustaţa abia începea să se constituie într-o adevărată mustaţă bărbătească, iar barba făcea parte din acel soi de bărbi care nu sînt bune la nimic pe care seminariştii nu se ştie de ce le numesc "ţuşti-afară": răruţă, puternic decolorată; să o netezeşti şi să o piepteni nu ai cum, poţi doar să o ciupeşti… Toată această săracă faună era răspîndită neuniform, în smocuri, de parcă părintele Iacov, hotărînd să se mascheze în preot şi începînd să-şi lipească barba a fost întrerupt la jumătate de treabă. Pe el era o rasă de un cafeniu difuz cu petece mari pe ambele coate.
"Ce subiect curios… – gîndi Kunin privind la poalele lui stropite cu noroi. – Vine într-o casă pentru prima oară şi nu poate să se îmbrace mai cuviincios".
– Luaţi loc, părinte, – a început el mai mult degajat decît politicos, apropiind fotoliul de masă. – Aşezaţi-vă odată, vă rog!
Părintele Iacov a tuşit în pumn, s-a lăsat cu neîndemînare pe marginea fotoliului şi şi-a pus palmele pe genunchi. Scund, cu pieptul îngust, cu sudoare şi roşaţă pe faţă, el de la bun început a trezit în Kunin cea mai neplăcută impresie. Pînă atunci Kunin nicidecum nu s-ar fi gîndit că în Rusia există preoţi atît de neînsemnaţi şi de jalnici, iar în poza părintelui Iacov, în această ţinere a palmelor pe genunchi şi şederea pe marginea fotoliului el vedea absenţa oricărei demnităţi şi chiar slugărnicie.
– Eu, părinte, v-am invitat pentru o chestiune… – a început Kunin, lăsîndu-se pe speteaza fotoliului. – Soarta mi-a hărăzit plăcuta obligaţie de a vă ajuta într-o folositoare iniţiativă… Chestiunea constă în aceea că eu, revenind din Peterburg am găsit pe masa mea o scrisoare de la întîi-stătător. Egor Dmitrievici îmi propune să iau sub oblăduirea mea şcoala parohială care urmează a fi deschisă la voi în Sinikovo. Eu, părinte, sînt foarte bucuros, cu tot sufletul… Chiar mai mult: eu accept această propunere cu încîntare!
Kunin s-a ridicat şi a început să umble prin cabinet.
– Desigur şi Egor Dmitrievici şi, probabil, şi dumneavoastră cunoaşteţi că eu nu dispun de surse prea mari. Averea mea este depusă şi eu trăiesc doar pe salariul de membru indispensabil. Aşadar, nu puteţi conta pe un ajutor prea mare, dar ce este în puterile mele, eu voi face… Dar pe cînd, părinte, vă gîndiţi să deschideţi şcoala?
– Cînd o să fie bani… – a răspuns părintele Iacov.
– Dar acum dispuneţi de ceva mijloace?
– Aproape nimic… Sătenii au hotărît să se strîngă cîte treizeci de copeici anual de fiecare suflet de parte bărbătească, dar astea sînt doar promisiuni! Însă pentru a începe este nevoie, în cel mai rău caz, de vreo două sute de ruble…
– M-da… Cu părere de rău eu nu am acum această sumă… – a oftat Kunin. – Am cheltuit totul pe călătorie şi… chiar am intrat în datorii. Haideţi să inventăm ceva împreună.
Kunin a început să gîndească cu voce tare. El îşi exprima închipuirile sale şi urmărea faţa părintelui Iacov căutînd pe ea încuviinţare şi susţinere. Dar faţa aceasta era apatică, nemişcată şi nu exprima nimic înafară de jenă şi nelinişte. Privindu-l, ai fi putut crede că Kunin vorbea despre lucruri foarte înalte pe care părintele Iacov nu le pricepea şi asculta doar din politeţe, temîndu-se în acelaşi timp să nu fie învinuit de ignoranţă.
"Puştiul, după cum se vede, nu e dintre cei deştepţi… – gîndea Kunin. – Este peste măsură de sfios şi de prostuţ".
Părintele Iacov s-a înviorat puţin şi chiar a zîmbit atunci cînd în cabinet a intrat lacheul şi a adus pe o tavă două pahare cu ceai şi o suharniţă cu covrigi. El şi-a luat paharul şi îndată a început să bea.
– Oare n-ar fi bine să-i scriem preasfinţitului? – continua să gîndească cu voce tare Kunin. – Căci, la drept vorbind, nu ţăranii şi nu noi, ci conducerea bisericească superioară a pus problema şcolilor bisericeşti parohiale. Tot ei, de fapt, ar trebui să indice şi sursele. Acum îmi amintesc că am citit undeva că în acest sens chiar a fost alocată o sumă oarecare. Dumneavoastră nu ştiţi nimic despre asta?
Părintele Iacov pînă-n-tr-atît s-a cufundat în sorbirea ceaiului, încît nu a răspuns îndată la această întrebare. El şi-a ridicat spre Kunin ochii săi gri-albăstrii, s-a gîndit şi, de parcă şi-ar fi adus aminte întrebarea aceluia, a scuturat a negare din cap. Pe ne frumoasa lui faţă de la ureche la alta străbătea expresia plăcerii şi a celei mai prozaice pofte de mîncare. El sorbea şi savura fiecare înghiţitură. După ce a băut totul pînă la ultima picătură el şi-a pus paharul pe masă, apoi iar l-a luat, l-a privit şi iar l-a pus pe masă. Expresia plăcerii s-a scurs de pe faţă… În continuare Kunin a văzut cum oaspetele său a luat din suharniţă un covrigel, a muşcat din el o bucăţică, apoi l-a învîrtit în mînă şi l-a băgat repede în buzunar.
"Ei, asta de acum nu se potriveşte deloc unui preot! – a gîndit Kunin, ridicînd scîrbit din umeri. – Ce-i asta, zgîrcenie popească sau copilăreală?"
Oferindu-i oaspetelui încă un pahar de ceai şi petrecîndu-l pînă în hol, Kunin s-a întins pe divan şi s-a dedat sentimentului neplăcut pe care l-a adiat asupra lui vizita părintelui Iacov.
"Ce om dubios şi sălbatic! – gîndea el. – Zoios, neîngrijit, brutal, prost şi, probabil, beţivan… Dumnezeule şi ăsta este preot, părinte duhovnicesc! Ăsta e dascălul poporului! Îmi imaginez cîtă ironie trebuie să fie în vocea diaconului care strigă înainte de fiecare liturghie: "Binecuvîntează, stăpîne!" Bun stăpîn! Stăpîn care nu are nici un pic de demnitate, needucat, care ascunde posmagii în buzunar ca un şcolar… Fi! Doamne, în ce loc au fost ochii arhiereului atunci cînd îl hirotonea pe acest om? Ce părere au ei despre acest popor dacă îi dau astfel de dascăli? Aici este nevoie de oameni care…"
Şi Kunin a început să gîndească cum ar trebui să arate preoţii ruşi…
"De exemplu, dacă eu aş fi preot… Un preot instruit şi care îşi iubeşte meseria poate să facă multe… Eu demult aş fi avut deschisă şcoala. Iar predica? Dacă preotul este sincer şi este inspirat de dragostea pentru meseria sa, el ar putea să spună nişte predici atît de minunate, incendiare!"
Kunin a închis ochis şi a început să compună o predică în gînd. Puţin după aceea, el era de acum la masă şi scria repede.
"O să i-o dau roşcatului aceluia, lasă să o citească în biserică…" – gîndea el.
În prima duminică după aceea, de dimineaţă, Kunin se îndrepta spre Sinikovo pentru a încheia problema cu şcoala şi totodată să vadă biserica al cărui enoriaş se considera. Necătînd la noroi, dimineaţa era minunată. Soarele strălucea puternic şi tăia cu razele sale petele albe de zăpadă întîrziată. Zăpada, despărţindu-se de pămînt, strălucea ca nişte diamante care înţepau privirea, iar lîngă ea înverzeau semănăturile. Graurii se purtau impetuoşi deasupra pămîntului. Un graur zboară, se lasă pe pămînt, dar înainte de a se stabili bine pe picioare, ţopăie de cîteva ori…
Biserica de lemn spre care a tras Kunin era veche şi fumurie; coloanele de la intrare, oarecînd vopsite în alb, acum erau cu desăvîrşire scorojite şi semănau cu două hloabe de căruţă. În loc de icoană, de deasupra uşii te privea o pată întunecată. Însă această sărăcie l-a mişcat şi l-a umilit pe Kunin. Plecînd cu smerenie ochii, el a intrat în biserică şi s-a oprit la intrare. Slujba abia începea. Un citeţ bătrîn, îndoit ca un cerc, cu un tenor surd şi indescifrabil citea ceasurile. Părintele Iacov, care slujea fără diacon, umbla prin biserică şi cădea. Dacă nu ar fi fost smerenia de care a fost pătruns Kunin de îndată ce a intrat în biserică sărăcăcioasă, la vederea părintelui Iacov el ar fi zîmbit. Pe preotul mititel era un veşmînt lung-prelung şi mototolit, dintr-o stofă galbenă roasă. Poala veşmîntului se tîra pe podea.
Biserica nu era plină. Kunin, uitîndu-se la enoriaşi, de la bun început a fost surprins de o stranie constatare: el vedea doar bătrîni şi copii… Dar unde este vîrsta creatoare? Unde este tinereţea şi bărbăţia? Însă după ce a stat puţin, uitîndu-se mai bine la feţele bătrîne, Kunin şi-a dat seama că i-a luat pe tineri drept bătrîni. Deşi el nu a dat prea mare importanţă acestei mici amăgiri optice.
Înăuntru biserica era la fel de veche şi de fumurie ca şi afara. Pe iconostas şi pe pereţii gri nu a rămas nici un loc neafumat şi ne scrijelit de timp. Ferestre erau multe, dar întreg coloritul interior părea gri şi de aceea în biserică domnea întunericul.
"Celor curaţi cu inima le este bine să se roage aici… – gîndea Kunin. – Precum în Roma la Sf. Petru te cucereşte măreţia, aşa aici te mişcă această smerenie şi simplitate".
Însă starea lui de rugăciune s-a împrăştiat ca fumul atunci cînd părintele Iacov a intrat în altar şi a început liturghia. Din pricina tinereţii, ajungînd preot chiar de pe banca seminarului, părintele Iacov încă nu a reuşit să-şi însuşească o manieră distinctă de slujire. În timp ce citea el parcă încerca să se hotărască pe ce voce să se oprească, pe un tenor înalt sau pe un băsuşor difuz; se închina stîngaci, păşea repede, porţile împărăteşti le deschidea smuncind… Bătrînul citeţ, fără îndoială bolnav şi surd, auzea prost vozglasurile lui, pricină pentru care se creau mici neînţelegeri. Nu reuşea Părintele Iacov să citească bine cele cuvenite, că citeţul de acum cîntă partea sa, sau părintele Iacov a terminat demult de citit, iar moşneagul îşi întinde urechea spre altar, ascultă şi tace, pînă cînd cineva îl trage de mînecă. Vocea bătrînului era surdă şi bolnăvicioasă, gîfîită, tremurătoare şi sîsîită… Pentru desăvîrşirea dizarmoniei citeţul era acompaniat de un băieţel al cărui cap abia dacă se vedea de după strană. Băieţelul cînta cu un discant înalt şi piţigăiat şi parcă făcea eforturi pentru a nu nimeri totul. Kunin a aşteptat puţin, a ascultat şi a ieşit afară să fumeze. El era de acum dezamăgit şi privea biserica fumurie cu un început de neplăcere.
– Se plîng de scăderea sentimentului religios în popor… – a oftat el. – Desigur! Ar fi trebuit să mai planteze astfel de popi!
După aceea Kunin a mai intrat de vreo trei ori în biserică, dar de fiecare dată era atras cu putere afară la aer curat. Aşteptînd pînă la sfîrşitul liturghiei, el s-a îndreptat către părintele Iacov. Pe dinafară casa preotului nu se deosebea cu nimic de cocioabele ţăranilor, atît că paiele pe acoperiş erau mai aranjate şi în ferestre se zăreau pierdeluţe. Părintele Iacov l-a dus pe Kunin într-o cameră mică şi luminoasă cu podea de lut şi cu pereţii lipiţi cu tapete ieftine. Necătînd la unele strădanii neizbutite spre lux, cum ar fi fotografiile în rame şi ceasul cu nişte foarfece legate de pendul, atmosfera impresiona prin sărăcia sa. Privind mobila ai fi putut crede că părintele Iacov a umblat prin curţi şi a adunat-o pe bucăţi: într-un loc i-au dat o masă rotundă pe trei picioare, iar în altul o taburetă, în al treilea un scaun cu speteaza puternic dată pe spate şi cu şezătoarea înfundată, iar în al cincilea s-au îndurat şi i-au dat ceva asemănător cu un divan cu speteaza plată şi şezătoarea în formă de gratii. Această arătare era colorată într-un roşu aprins şi mirosea puternic a vopsea. La început Kunin a vrut să se aşeze pe unul din scaune, dar după ce s-a gîndit, s-a aşezat pe taburetă.
– Sînteţi pentru prima dată în biserica noastră? – a întrebat părintele Iacov agăţîndu-şi pălăria într-un cui mare şi urît.
– Da, pentru prima dată. Iată ce, părinte… Mai înainte de a ne pune pe treabă, serviţi-mă cu un ceai, căci mi s-a uscat pînă şi sufletul.
Părintele Iacov a clipit din ochi, a cotcodăcit şi a dispărut după perete. S-a auzit şoşoteală…
"Cred că e cu preoteasa… – gîndi Kunin. – Sînt curios să văd cum arată preoteasa roşcatului ăstuia".
Puţin după aceea părintele Iacov a apărut de după perete roşu, asudat şi, făcînd eforturi să zîmbească, s-a aşezat în faţa lui Kunin pe marginea divanului.
– Acuş o să pună samovarul, – a zis el fără să privească spre oaspete.
"O, Doamne, ei încă nu au pus samovarul! – s-a îngrozit în sinea sa Kunin. – Acum fă bine şi rabdă!"
– Eu v-am adus – zise el – ciorna scrisorii pe care am scris-o către arhiereu. O să v-o citesc după ceai… Poate că o să aveţi ceva de adăugat…
– Bine.
S-a lăsat tăcere. Părintele Iacov s-a uitat speriat spre peretele despărţitor, şi-a aranjat părul şi şi-a tras mucii.
– Ce vreme frumoasă… – a zis el.
– Da. Apropo, ieri am citit o chestie interesantă… Conducerea din Volsk a hotărît să transfere toate şcolile sale în grija clerului. E ceva caracteristic.
Kunin s-a ridicat, a păşit pe podeaua de lut şi a început să-şi expună părerea.
– Asta nu e rău – zicea el –, doar dacă preoţimea s-ar afla la înălţimea vocaţiei sale şi şi-ar vedea lămurit scopurile pe care le are. Spre nefericirea mea, eu cunosc preoţi care după dezvoltarea lor şi calităţile morale nu sînt buni nici de scribi de armată, darămite de preoţi. Fiţi de acord, un învăţător prost va aduce şcolii mult mai puţin rău decît un preot prost.
Kunin l-a privit pe părintele Iacov. Acela stătea aplecat gîndindu-se încrîncenat la ceva şi, după toate aparenţele, nu-şi asculta oaspetele.
– Iaşa, vino încoa! – s-a auzit un glas de femeie de după perete.
Părintele Iacov s-a scuturat şi a plecat după perete. Iarăşi au început şuşotelile.
Pe Kunin a început să-l apese dorul după ceai.
"Nu, n-o să văd eu ceai aici! – gîndi el uitîndu-se la ceas. – Da, se pare că aici eu nu sînt un oaspete tocmai dorit. Stăpînul casei nu a binevoit să povestească măcar un cuvînt cu mine, doar stă şi clipeşte din ochi".
Kunin şi-a apucat pălăria, l-a aşteptat pe părintele Iacov şi şi-a luat rămas bun de la el.
"Am pierdut dimineaţa degeaba! – se mînia el pe drum. – Buturugă! Bîrnă! El e la fel de interesat de şcoală ca eu de zăpada din iarna trecută. Nu, nu fac eu borş cu el! N-o să ne iasă nimic împreună! Dacă întîi-stătătorul ar şti ce popă e aici nu s-ar fi grăbit să-şi bată capul de şcoală. Ar trebuie să se îngrijească mai întîi de un popă cum se cade, pe urmă de şcoală!"
Acum Kunin aproape că îl ura pe părintele Iacov. Acest om, jalnica şi caricaturala lui figură, în veşmîntul său lung şi mototolit, faţa lui de muiere, maniera de slujire, vieţuirea şi politeţea lui sfioasă, de cancelar jigneau acea neînsemnată bucăţică de religiozitate care se mai păstra în pieptul lui Kunin şi se încălzea în tihnă alături de mulţimea poveştilor zise de dădaca sa. Iar răceala şi nepăsarea cu care el a întîmpinat sincera şi arzătoarea dorinţă a lui Kunin de a participa la o treabă care îl privea direct nu a putut fi suportată de amorul propriu…
În seara aceleeaşi zile Kunin s-a plimbat îndelung dintr-o cameră în alta după care s-a aşezat hotărît la masă şi a scris o scrisoare arhiereului. După ce i-a cerut bani pentru şcoală şi binecuvîntarea, printre altele, cu fiască sinceritate, el şi-a expus părerea despre preotul din Sinikovo. "El este tînăr – a scris el – insuficient de instruit şi, se pare, îi place băutura şi, îndeobşte, nu satisface acele cerinţe care de veacuri s-au constituit la poporul rus în privinţa păstorilor săi". După ce a scris această scrisoare, Kunin a răsuflat uşurat şi s-a culcat cu conştiinţa că a făcut o faptă bună.
Luni dimineaţa, pe cînd el încă se tolănea în pat, i s-a raportat sosirea părintelui Iacov. El nu avea chef să se scoale şi de aceea a poruncit să-i spună că nu este acasă. Marţi el a plecat la o adunare şi, întorcîndu-se sîmbătă, a aflat de la slugă că în lipsa lui zilnic venea părintele Iacov.
"Se pare că i-au plăcut covrigii mei!" – gîndi Kunin…
Duminică, la lăsarea serii a venit părintele Iacov. De această dată nu doar poalele, ci şi pălăria îi era stropită de noroi. Ca şi la prima sa vizită, el era roşu şi transpirat. S-a aşezat, ca şi atunci, la marginea fotoliului. Kunin a hotărît să nu înceapă vorba despre şcoală, să nu arunce mărgăritare porcilor.
– Eu, Pavel Mihailovici, v-am adus lista cheltuielilor pentru şcoală… – a început părintele Iacov.
– Sînt recunoscător.
Însă după toate se vedea că părintele Iacov nu pentru listă a venit. Întreaga lui făptură exprima o puternică tulburare, dar în acelaşi timp pe faţa lui era înscrisă o puternică hotărîre, ca a unui om care a fost străluminat de o idee. El se rupea să spună ceva important şi de mare necesitate şi se silea acum să-şi învingă propria sfială.
"De ce tace? – se enerva Kunin. – S-a întins aici! Eu doar nu am timp de pierdut cu el!"
Pentru a atenua măcar puţin stînjeneala tăcerii sale şi pentru a ascunde lupta ce se dădea în interiorul său, preotul a început să zîmbească forţat, iar acest zîmbet prelung, chinuit scos prin sudoarea şi roşaţa feţii care nu se potrivea cu privirea ochilor lui gri-albăstrii l-a făcut pe Kunin să-şi întoarcă faţa. Lui i s-a făcut greaţă.
– Iertaţi-mă, părinte, eu trebuie să plec… – a zis el.
Părintele Iacov s-a scuturat ca un om somnoros pe care l-a ghiontit cineva şi, neîncetînd să zîmbească a început să-şi adune tulburat poalele rasei. Cu toată antipatia pentru acest om, lui Kunin i s-a făcut dintr-odată milă de el şi a vrut să înmoaie cumva asprimea sa.
– Părinte, vă rog, cu altă ocazie… – a zis el, – şi mai am o rugăminte la despărţire… Aici… eu am fost cuprins de inspiraţie şi am scris două predici… Le las la discreţia dumneavoastră… Dacă se potrivesc, citiţi-le.
– Bine… – a zis părintele Iacov acoperind cu palma predicile lui Kunin care stăteau pe masă. – Eu o să le iau…
Aşteptînd puţin, tulburat şi tot adunîndu-şi rasa, el dintr-odată a încetat să mai zîmbească forţat şi a ridicat capul cu hotărîre.
– Pavel Mihailovici – a zis el, încercînd probabil să vorbească tare şi clar.
– Ce porunciţi?
– Eu am auzit că aţi hotărît… să-l daţi afară pe scribul dumneavoastră şi… şi căutaţi acum unul nou.
– Da… Dumneavoastră îmi puteţi recomanda pe cineva?
– Eu, vedeţi… eu… N-aţi putea să-mi încredinţaţi această funcţie… mie?
– Dar oare dumneavoastră vă lăsaţi de preoţie? – s-a mirat Kunin.
– Nu, nu – a răspuns repede părintele Iacov, pălind şi, nu se ştie de ce, tremurînd cu tot corpul. – Doamne fereşte! Dar dacă vă îndoiţi, atunci nu e nevoie, nu e nevoie. Eu aş fi făcut asta printre trebi, cum ar veni… ca să-mi înmulţesc dividendele… Nu e nevoie, nu vă faceţi griji!
– Hm… dividendele… Dar eu plătesc scribului doar douăzeci de ruble pe lună!
– Doamne, dar eu şi pentru zece m-aş apuca! – a şoptit părintele Iacov căutînd în părţi. – Ajung şi zece! Dumneavoastră vă… vă miraţi şi toţi se miră. E zgîrcit popa, hapsîn, unde bagă banii? Eu însumi simt că sînt zgîrcit şi… mă necăjesc… mă osîndesc… mi-e ruşine să mă uit în ochii oamenilor… În faţa dumneavoastră eu, Pavel Mihailovici, vă spun din suflet… îl aduc pe Dumnezeul cel adevărat ca martor…
Părintele Iacov a schimbat duhul şi a continuat:
– V-am pregătit, dragule, o adevărată spovedanie… dar am uitat tot, nu-mi mai găsesc cuvintele. Eu primesc de la parohie cincizeci de ruble pe an şi toţi se miră… unde bag eu banii ăştia… Dar eu o să vă explic totul aşa cum este… Patruzeci de ruble pe an eu le dau pentru fratele meu Petru la şcoala duhovnicească. Acolo el are totul de-a gata, dar hîrtia şi peniţele sînt ale mele…
– Ah, cred, cred! La ce bun toate astea? – a fluturat din mînă Kunin simţind o groaznică apăsare de la această sinceritate a oaspetelui şi neştiind unde să se ascundă de strălucirea lăcrimoasă a ochilor lui.
– Pe urmă, eu încă nu am plătit tot consistoriului pentru locul meu. Pentru loc mi-au stabilit două sute de ruble ca eu să plătesc cîte zece în fiecare lună. Acum judecaţi, ce rămîne? Dar în afară de aceasta eu trebuie să-i dau şi părintelui Avraamie, în cel mai rău caz, măcar cîte trei ruble pe lună!
– Ce fel de părinte Avraamie?
– Părintele Avraamie care a fost pînă la mine preot în Sinikovo. El a fost lipsit de loc pentru o… slăbiciune, însă el şi pînă acum stă în Sinikovo! Unde să se ducă? Cine-l va hrăni? Chiar dacă e bătrîn, dar şi el are nevoie de un colţişor, de pîine şi de haine. Eu nu pot admite ca el, cu rangul său, să meargă să cerşeacă! Păcat voi avea! Păcatul meu! El… a intrat în datorii la toată lumea, dar e păcatul meu dacă nu voi plăti în locul lui.
Părintele Iacov a rupt-o din loc şi, privind nebuneşte în podea, a început să se plimbe din colţi în colţ.
– Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! – bolborosea el, ba ridicînd mîinile, ba coborîndu-le. – Mîntuieşte-ne, Doamne şi ne miluieşte! Şi de ce oare ai luat asupra ta o astfel de cinste, de vreme ce eşti slab în credinţă şi nu ai nici o putere? Nu este capăt deznădejdii mele! Mîntuieşte-mă, Împărăteasa Cerului.
– Liniştiţi-vă, părinte! – a zis Kunin.
– M-a răpus foamea, Pevel Mihailovici! – a continuat părintele Iacov. – Iertaţi-mă cu mărinimie, dar nu mai am nici o putere… Ştiu, dacă aş cere, dacă m-aş închina, oricine m-ar ajuta, dar… nu pot! Mi-e ruşine! Cum să cer de la ţărani? Dumneavoastră tot slujiţi aici şi vedeţi şi singur… Ce mînă se va întinde să ceară de la un cerşetor? Dar să cer de la cei mai bogaţi, de la boieri, nu pot! Mîndria! Mă ruşinez!
Părintele Iacov a dat din mînă şi a început să-şi scarpine nervos capul cu amîndouă mîinile.
– Mi-e ruşine! Dumnezeule, cît de ruşine îmi este! Nu pot, mîndrul de mine, să las ca oamenii să vadă sărăcia mea! Atunci cînd m-aţi vizitat, de fapt nu aveam ceai, Pavel Mihailovici. N-aveam nici o firimitură, dar mîndria nu m-a lăsat să recunosc înaintea dumneavoastră! Mă ruşinez de hainele mele, de aceste petece… de veşmintele mele, de foame… Dar oare e potrivită mîndria pentru un preot?
Părintele Iacov s-a oprit în mijlocul cabinetului şi, de parcă nu ar fi observat prezenţa lui Kunin, a început să vorbească cu sine însuşi.
– Să zicem că eu aş răbda şi foamea, şi ruşinea, dar eu, Doamne, am şi o preoteasă! Eu am luat-o dintr-o familie bună! Ea are mînuţele albe şi e delicată, s-a obişnuit cu ceaiuri şi chifle albe şi cearşafuri… Ea la părinţi ei cînta la pian… E tînără, nu are nici douăzeci de ani… Cred că doreşte şi ea să se îmbrace şi să cocheteze şi să meargă pe ospeţe… Dar cu mine ea e… mai rea decît o bucătăreasă oarecare, mi-e ruşine să o scot în stradă. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Atîta mîngîiere mai are şi ea dacă îi aduc din ospeţie un merişor sau un covrigel…
Părintele Iacov iarăşi a început să-şi scarpine capul cu amîndouă mîinile.
– Şi reiese că între noi doi nu e dragoste, ci milă… Nu pot să o privesc fără compătimire! Ce se petrece, Doamne, în lume. Se petrec astfel de lucruri că dacă le-ai scrie la ziar oamenii nu le-ar crede… Şi cînd vor avea toate acestea un capăt!
– Ajunge, părinte! – aproape că a strigat Kunin, speriindu-se de tonul său. – De ce să privim viaţa atît de sumbru?
– Iertaţi-mă din suflet, Pavel Mihailovici… – a bolborosit părintele Iacov ca un om beat. – Iartaţi-mă, toate acestea sînt… deşertăciune şi nu trebuie să le acordaţi importanţă… Atît că eu mă învinuiesc pe mine şi mă voi învinui… Mă voi învinui!
Părintele Iacov s-a uitat în părţi şi a început să şoptească:
– S-a întîmplat ca într-o dimineaţă devreme să merg eu din Sinikovo spre Lucikovo; mă uit, iar pe malul rîului stă o femeie şi face ceva… Mă apropii mai bine şi nu-mi vine să cred ochilor… Grozăvie! Nevasta doctorului Ivan Sergheievici stă şi spală rufele… Doctoriţa, cea care a absolvit institutul! Aşadar, ca oamenii să nu o vadă, s-a gîndit să se scoale mai devreme şi să meargă o verstă de la sat… Invincibila mîndrie! Cum m-a văzut că m-am apropiat şi i-am văzut sărăcia, a roşit toată… Eu m-am pierdut, m-am speriat, am fugit spre ea şi am vrut să o ajut, dar ea ascundea de mine rufele, se temea ca eu să nu-i văd cămăşile ei rupte…
– Toate acestea sînt cumva neverosimile… – a zis Kunin aşezîndu-se şi privind aproape cu groază la faţa palidă a părintelui Iacov.
– Anume neverosimile! Niciodată, Pavel Mihailovici, nu s-a mai pomenit aşa ceva, ca doctoriţele să spele rufele la rîu! Nici într-o ţară nu există aşa ceva! Eu, ca păstor şi părinte duhovnicesc, ar trebuie să nu-i îngădui una ca asta, dar ce pot face eu? Ce? Eu însumi cer să fiu tratat pe gratis de soţul ei! Aţi apreciat corect cînd aţi zis că toate acestea sînt neverosimile! Nu poţi crede ochilor! În timpul liturghiei, ştiţi, scoţi capul din altar şi cînd îţi vezi publicul, pe înfometatul Avraamie şi preoteasa şi cînd îţi aduci aminte de doctoriţă, cum i s-au învineţit mîinile de la apa rece, atunci, mă credeţi, uiţi de tine şi stai, ca un prost, fără simţire pînă cînd nu te strigă paraclisierul… Groaznic!
Părintele Iacov a început iarăşi să se plimbe.
– Doamne Iisuse! – a fluturat el cu mîinile. – Toţi sfinţii! Nici să slujesc nu pot… Dumneavoastră îmi vorbiţi de şcoală, iar eu, ca o statuie, nu înţeleg nimic şi gîndul îmi este numai la mîncare… Chiar şi în faţa sfintei mese… De fapt, ce m-a apucat? – şi-a revenit părintele Iacov. Dumneavoastră trebuie să plecaţi. Iartaţi-mă, eu doar aşa… scuzaţi-mă…
Kunin a strîns în tăcere mîna părintelui Iacov, l-a petrecut pînă la uşă şi, revenind în cabinetul său, s-a dus lîngă geam. El a văzut cum părintele Iacov a ieşit din casă, şi-a îndesat pe cap pălăria sa imensă şi putredă şi, plecîndu-şi capul în tăcere, ca şi cum s-ar fi ruşinat de sinceritatea sa, a pornit pe drum.
"Nu văd calul lui", – gîndi Kunin.
Kunin se temea să admită că preotul toate aceste zile a venit la el pe jos: pînă la Sinikovo erau vreo şase-şapte verste, iar noroiul pe drum era de nestrăbătut. În continuare Kunin a văzut cum vizitiul Andrei şi băieţelul Paramon, sărind peste băltoace şi stropindu-l pe părintele Iacov cu noroi, au alergat la el după binecuvîntare. Părintele Iacov şi-a scos pălăria şi l-a binecuvîntat lin pe Andrei, apoi l-a binecuvîntat şi l-a mîngîiat pe cap pe băieţel.
Kunin şi-a trecut mîna pe la ochi şi lui i s-a părut că de la aceasta mîna lui s-a umezit. El s-a îndepărtat de la geam şi a scrutat cu privirea tulbure camera în care el încă mai auzea vocea înnăbuşită şi sfioasă… El a privit pe masă… Din fericire, în grabă părintele Iacov a uitat să ia predicile lui… Kunin a sărit spre ele, le-a rupt în bucăţi şi le-a aruncat scîrbit sub masă.
– Şi eu n-am ştiut! – a oftat el, căzînd pe divan. – Eu, care mai bine de un an slujesc aici ca membru indispensabil, judecător de onoare al norodului, membru al comitetului de învăţămînt! Păpuşă oarbă, filfizon! Grăbeşte-te în ajutorul lor! Grăbeşte-te!
El se frămînta chinuitor, îşi apăsa tîmplele şi îşi încorda mintea.
– Pe data de 20 voi primi leafa de 200 de ruble… Sub un pretext nobil îi voi strecura şi lui şi doctorului… Pe el îl voi chema să facă un tedeum, iar pentru doctor mă voi îmbolnăvi fictiv… În acest fel nu le voi leza demnitatea. Şi lui Avraamie îi voi ajuta…
El îşi număra banii pe degete şi se temea să recunoască cum că aceste două sute de ruble abia dacă îi vor ajunge să-şi plătească administratorul, sluga şi mujicul care îi aduce carne… Fără să vrea şi-a amintit trecutul apropiat în care el a risipit fără socoteală averea părintească, cînd, fiind încă un papă-lapte de douăzeci de ani el dăruia prostituatelor evantaie scumpe, plătea vizitiului Cosma cîte zece ruble pe zi, dăruia din slavă deşartă cadouri actriţelor. Ah, ce bine i-ar fi prins acum toate acele ruble aruncate, de trei, de zece!
"Părintele Avraamie mănîncă de trei ruble pe lună, – gîndea Kunin. – Pentru o rublă preoteasa poate să-şi coase o cămaşă, iar doctoriţa să plătească o spălătoreasă. Dar eu o să le ajut! Neapărat o să le ajut!"
Atunci Kunin şi-a amintit de plîngerea pe care a scris-o către arhiereu şi el s-a chircit de parcă l-ar fi lovit un frig abătut din senin. Această amintire a umplut tot sufletul lui de o ruşine apăsătoare în faţa lui însuşi şi în faţa nevăzutei dreptăţi…
Aşa a început şi s-a desăvîrşit rîvna sinceră spre o lucrare folositoare a unui om bineintenţionat, dar peste măsură de sătul şi lipsit de discernămînt.

1886

NOTE:

1. În România apelativul "stăpîne" cu care se adresează diaconul preotului a fost înlocuit cu "părinte". El însă s-a păstrat în Grecia, Rusia şi alte biserici ortodoxe.
2. Ceasurile fac parte din cele şapte laude ce se citesc în biserica ortodoxă. Un ceas este alcătuit din trei psalmi aleşi, tropare şi două rugăciuni. S-au păstrat ceasurile 1, 3, 6, 9. În unele obşti monahale din Siria se citeau douăsprezece ceasuri, adică în fiecare oră a zilei. Citirea unui ceas durează cam zece minute. În bisericile de mir din România, de obicei, ceasurile nu se citesc.
3. Cădirea bisericii revine diaconului. Prin faptul că părintele Iacov slujea fără diacon se sugerează sărăcia lui, adică nu avea bani să întreţină un diacon şi făcea toată treaba singur.
4. Ruşii sînt foarte sensibili la slujirea preotului. Ei acordă o importanţă deosebită "dansului liturgic", adică ritmului în care trebuie să se mişte preotul. Amănuntele surprinse de Cehov ar fi putut trece neobservate în România, unde au o atitudine mai "balcanică" faţă de acest aspect.
5. Iaşa – diminutiv pentru Iacov.

Părintele protopop Feodor Orlov, un bărbat frumos şi bine hrănit, cam de cincizeci de ani, ca întotdeauna impozant şi sever, cu obişnuita expresie de demnitate care nu-i dispărea niciodată de pe faţă, însă peste măsură de obosit, umbla din colţ în colţ prin mica sa cameră de oaspeţi şi se gîndea cu încordare la un singur lucru: cînd, în sfîrşit, va pleca oaspetele său? Acest gînd îl apăsa şi nu-l slăbea nici pentru o clipă. Oaspetele, părintele Anastasie, preot în unul din satele din suburbie, venit la el de vreo trei ore pentru problema sa, foarte neplăcută şi plictisitoare, întrecuse măsura şi acum, sprijinindu-şi cotul pe cartea groasă de conturi, stătea în colţ la măsuţa rotundă şi se pare că nu se gîndea să plece, deşi de acum era ora nouă seara.
Nu fiecare poate să tacă sau să plece la timp. Nu arareori se întîmplă ca pînă şi oamenii bine educaţi lumeşte şi chiar politicienii să nu observe cum prezenţa lor începe să trezească în faţa obosită a stăpînului un sentiment asemănător cu ura şi cum acest sentiment este ascuns cu multe eforturi şi se acoperă prin minciună. Însă părintele Anastasie vedea şi înţelegea foarte bine că prezenţa lui era apăsătoare şi nepotrivită, că protopopul, care a slujit noaptea utrenia, iar dimineaţa liturghia, este obosit şi vrea să se odihnească; în orice clipă el se hotăra să se ridice şi să plece, dar nu se ridica, stătea şi parcă aştepta ceva. Acesta era un moşneag cam de 65 de ani, slăbănogit mai mult decît îi era vîrsta, costeliv şi adus din spete, cu o faţă întunecată şi uscată, cu pleoape roşii şi o spinare lungă ca de peşte; era îmbrăcat cu o rasă de un violet spălăcit, mult prea largă pe el (pe care i-a dăruit-o văduva unui preot tînăr mort de curînd), într-un caftan de postav încins cu un brîu lat de piele şi încălţat în nişte cizme haioase a căror mărime şi culoare vorbeau clar despre faptul că părintele Anastasie nu folosea galoşi. Necătînd la rangul şi anii înaintaţi, ceva jalnic, înfundat şi înjositor străbătea din ochii lui roşii şi tulburi, din cosiţele cărunte cu nuanţe verzui de pe ceafă, din omoplaţii mari pe spatele slab… El tăcea, nu se mişca şi tuşea cu mare grijă, de parcă se temea ca de la zgomotul tusei prezenţa lui să nu devină mai vizibilă.
La protopot bătrînul a venit cu treabă. De vreo două luni lui i s-a interzis să mai slujească pînă va fi dezlegat şi a fost pus sub urmărire. Pe seama lui se numărau multe păcate. El ducea o viaţă netrează, nu se înţelegea cu clerul şi cu lumea, era dezordonat în codicile bisericeşti şi dările de seamă – aceasta era învinuirea formală, dar în afară de aceasta despre el circulau zvonuri cum că săvîrşea pentru bani cununii nepermise şi vindea funcţionarilor şi ofiţerilor care veneau la el din oraş hîrtii doveditoare cum că au postit. Aceste zvonuri se răspîndeau şi mai mult deoarece era sărac şi avea copii nouă suflete care trăiau pe spatele lui, toţi la fel de ghinionişti ca şi el însuşi. Fiii erau necărturari, alintaţi şi stăteau fără treabă, iar fiicele urîte nu reuşeau să se mărite.
Neavînd puteri să fie sincer, protopopul se plimba din colţ în colţ, tăcea sau vorbea cu subînţelesuri.
– Să înţeleg că dumneavoastră nu veţi pleca astăzi acasă? – a întrebat el oprindu-se lîngă geamul întunecat şi strecurînd degetul mic spre papagalul somnoros şi umflat.
– Părintele Anastasie s-a scuturat, a tuşit cu grijă şi a răspuns foarte repede:
– Acasă? Dumnezeu cu ea, nu voi pleca, Feodor Ilici. Ştiţi şi dumneavoastră, să slujesc n-am voie, ce să fac acolo? Eu înadins am plecat, ca să nu dau ochii cu oamenii. Ştiţi şi singur, e o ruşine să nu slujeşti. Dar mai am şi o treabă aici, Feodor Ilici. Vreau mîine, după dezlegarea postului, să vorbesc cum se cuvine cu părintele inspector.
– Aşa… – a căscat protopopul. – Dar dumneavoastră la cine v-aţi oprit?
– La Zeavkin.
Părintele Anastasie dintr-odată şi-a amintit că peste vreo două ore părintele protopop trebuia să slujească utrenia pashală şi lui i s-a făcut atît de ruşine de prezenţa lui neplăcută şi apăsătoare încît a hotărît să plece îndată şi să-l lase pe omul obosit să se odihnească. Bătrînul s-a ridicat pentru a pleca, dar înainte de a începe să-şi ia rămas bun, el o minută a tuşit şi, cu aceeaşi expresie de aşteptare încordată, privea iscoditor la spatele protopopului; pe faţa lui au înflorit ruşinea, sfiala şi un rîs jalnic şi forţat cu care rîd oamenii care nu se respectă pe sine. Fluturînd hotărît din mînă, el a rostit printre rîsul şuierător şi scuturat:
– Părinte Feodor, arătaţi milostivirea dumneavoastră pînă la capăt, porunciţi la despărţire să mi se dea… un păhăruţ de vodkuliţă!
– Nu este timpul pentru vodkă, – a zis protopopul cu asprime. – Ruşine trebuie să avem.
Părintele Anastasie s-a tulburat şi mai mult, a început să rîdă şi, uitînd de hotărîrea sa de a pleca acasă, s-a lăsat pe scaun. Protopopul s-a uitat la faţa lui pierdută şi stupefiată, la trupul încovoiat şi i s-a făcut milă de moşneag.
– Va da Dumnezeu şi vom bea mîine, – a zis el, încercînd să înmoaie refuzul său sever. – Toate bune la vremea lor.
Protopopul credea în îndreptarea oamenilor, dar acum, cînd în el a început să se aprindă sentimentul milei, i se părea că acest bătrîn condamnat, beţiv şi acoperit de păcate e pierdut pentru viaţă ireversibil, că pe pămînt nu există o putere care ar putea să-i îndrepte spatele lui gîrbovit, să-i redea ochilor limpezimea, să-i reţină rîsul neplăcut şi stingher cu care el rîdea înadins pentru a atenua măcar puţin impresia respingătoare pe care o exercita asupra oamenilor.
Bătrînul îi părea de acum lui părintele Feodor nu vinovat şi păcătos, ci înjosit, jignit şi nefericit; şi-a amintit protopopul de preoteasa lui, de cei nouă copii, de aşternuturile murdare şi sărace ale lui Zeavkin, şi-a amintit nu se ştie de ce de oamenii care se bucură să vadă preoţi beţi şi conducători batjocoriţi şi s-a gîndit că cel mai bun lucru pe care ar putea să-l facă acum părintele Anastasie este să moară cît mai degrabă, să plece din această lume.
S-au auzit paşi.
– Părinte Feodor, nu vă odihniţi? – a întrebat un bas din hol.
– Nu, diacone, intră.
În cameră a intrat împreună-slujitorul lui Orlov, diaconul Liubimov, un om bătrîn, chel pe tot creştetul, dar încă vîrtos, cu părul negru şi cu sprîncene dese ca de gruzin. El s-a închinat lui Anastasie şi s-a aşezat.
– Ce ne spui bun? – a întrebat protopopul.
– Ce bun? – a răspuns diaconul şi, tăcînd puţin, a continuat zîmbind: – copii mici – necazuri mici, copii mari – necazuri mari. Aici e aşa o poveste, părinte Feodor, că nu-mi pot veni nicicum în fire. Comedie, nu alta.
El a mai tăcut puţin, pe urmă a zîmbit larg şi a zis:
– De curînd s-a întors Nicolai Matveici din Harkov. Mi-a povestit despre Petru al meu. Zice că a fost la el de vreo două ori.
– Şi ce ţi-a povestit?
– M-a tulburat, Dumnezeu cu dînsul. A vrut să mă bucure, dar după cum gîndesc eu, e puţină bucurie aici. Ar trebui să mă necăjesc, nu să mă bucur… "Petruşka al tău, zice, o duce bine, nu-l poţi ajunge cu mîna". Ei, slavă Domnului, zic. "Eu, zice, am prînzit la el şi i-am văzut modul de viaţă. Trăieşte, zice, boiereşte, mai bine nici nu-i trebuie". Eu, se înţelege, sînt curios, de aceea îl şi întreb: dar ce s-a servit la el la masă? "Mai întîi, zice, peşte, în manieră de zeamă, pe urmă limbă cu mazăre, pe urmă, zice, curcan fript". În post curcan? E bună, zic, bucuria. În Postul Mare curcan? A?
– Nu e nimic de mirare – a zis protopopul căscînd în derîdere ochii.
Şi, îndesîndu-şi degetele mari de la amîndouă mîinile după brîu, el şi-a îndreptat spatele şi a început să vorbească pe tonul cu care ţinea de obicei predicile sau explica elevilor în şcoala comunală Legea Domnului:
– Oamenii care nu respectă posturile se împart în două categorii distincte: unii nu le respectă din nepăsare, iar alţii din necredinţă. Petru al tău nu le respectă din necredinţă. Da.
Diaconul a privit sfios la faţa severă a părintelui Feodor şi a zis:
– Cu cît mai departe, cu atît mai rău… Au mai stat de vorbă, s-au mai sfătuit, de una, de alta şi s-a dovedit că fecioraşul meu necredilă trăieşte cu o madamă oarecare, nevasta altuia. Ea în casa lui ţine loc de nevastă şi de gospodină, toarnă ceaiul, primeşte oaspeţii şi celelalte, ca una cununată. E al treilea an de cînd a intrat în horă cu vipera asta. Comedie, nu alta. De trei ani trăiesc, dar copii nu au.
– Înseamnă că trăiesc în feciorie! – a chicotit părintele Anastasie tuşind şuierător. – Au copii, părinte diacon, numai că nu-i ţin acasă! Îi dau la casele de educaţie! He, he, he… (Anastasie a început să tuşească).
– Nu vă băgaţi, părinte Anastasie – a zis cu asprime protopopul.
– Nicolai Matveici îl întreabă: cine e madama care toarnă supa la masa dumneavoastră? – continua diaconul, cercetînd încruntat trupul îndoit al lui Anastasie. – Iar el: aceasta, zice, e nevasta mea. Iar acela îl întreabă: "Demult v-aţi cununat?" Petru îi răspunde: noi ne-am cununat în cofetărie la Kulicov.
Ochii protopopului s-au aprins de mînie şi pe tîmplele lui a apărut roşaţa. Dincolo de păcătoşenia lui, Petru îi era antipatic ca om. Părintele Feodor avea, cum se spune, un dinte împotriva lui. El şi-l aminteşte încă de pe cînd era băieţel de gimnaziu, foarte bine şi-l aminteşte, deoarece încă de pe atunci i se părea că el nu-i normal. Petruşka gimnazistul se ruşina să ajute la treabă în altar, se supăra cînd i se spunea "tu", cînd intra într-o cameră nu-şi făcea cruce şi, ceea ce îşi aminteşte cel mai bine, îi plăcea să vorbească mult şi înflăcărat, iar, după părerea părintelui Feodor, multa vorbire este nepotrivită şi chiar dăunătoare pentru copii; în afară de aceasta, Petruşka avea o atitudine defăimătoare şi critică faţă de pescuitul pe care protopopul şi diaconul îl practicau cu multă însufleţire. În ce-l priveşte pe studentul Petru, acesta nu mergea deloc la biserică, dormea pînă la amiază, privea oamenii de sus şi avea o deosebită plăcere să pună întrebări iscoditoare şi de nedezlegat.
– Ce mai vrei? – a întrebat protopopul apropiindu-se de diacon şi privindu-l supărat. – Ce mai vrei? Trebuia să te aştepţi la asta! Eu am ştiut întotdeauna şi am fost convins că din Petru al tău nu va ieşi nimic bun! Ţi-am zis-o şi ţi-o mai zic. Ce-ai semănat, aceea culegi! Culege!
– Dar ce am semănat, părinte Feodor? – a întrebat diaconul încetişor, privindu-l pe protopop de jos în sus.
– Dar cine e vinovat, dacă nu tu? Tu eşti părintele, a ta e odrasla! Tu a trebuit să-l înveţi, să-i însufli frica lui Dumnezeu. Trebuia să-l înveţi! De născut naşteţi, dar de educat nu-i educaţi. Asta e păcat! Nu-i bine! Ruşine!
Protopopul a uitat de oboseala sa, mărşăluia şi continua să vorbească. Creştetul chel şi fruntea diaconului s-au acoperit de picături mici. El şi-a ridicat ochii vinovaţi spre protopot şi a zis:
– Dar oare eu nu l-am învăţat, părinte Feodor? Doamne, miluieşte, oare eu nu sînt părinte copilului meu? Ştiţi şi singur că eu nu am jelit nimic pentru dînsul, toată viaţa m-am străduit şi L-am rugat pe Dumnezeu ca să-i dau o educaţie adevărată. L-am dat şi la gimnaziu, i-am plătit şi repetitori, a absolvit şi universitatea. Dar ce să fac dacă eu nu am putut să-i îndrept mintea, nu-i aşa, judecaţi şi dumneavoastră, eu nu am posibilitatea asta! Se întîmpla ca în studenţie să vină pe aici şi eu încercam să-i spun ale mele, dar el nu mă asculta. Îi zici: "du-te la biserică", iar el: "de ce să mă duc?" Începi să-i explici, dar el: "pentru ce? la ce bun?" Sau mă bate pe umăr şi-mi zice: "Toate în lumea asta sînt relative, aproximative şi condiţionate. Nici eu nu ştiu nimic, nici tu nu ştii nimic, tataie".
Părintele Anastasie a pufnit în rîs, a început să tuşească şi a ridicat degetul ca şi cum ar fi vrut să spună ceva. Protopolul s-a uitat la el şi a zis cu asprime:
– Nu vă băgaţi, părinte Anastasie.
Bătrînul rîdea, radia şi, după cum se vede, îl asculta cu plăcere pe diacon, de parcă s-ar fi bucurat că pe lume, înafară de el, mai există şi alţi oameni păcătoşi. Diaconul vorbea sincer, cu inima înfrîntă, încît i-au dat lacrimile. Părintelui Feodor i s-a făcut milă de el.
– Eşti vinovat, diacone, vinovat – a zis el, însă de acum nu atît de aspru şi de înflăcărat. – Ai ştiut să-l naşti, trebuie să ştii şi să-l educi. Trebuia să-l educi în copilărie, dar pe student du-te de-l mai îndreaptă acum!
S-a lăsat tăcere. Diaconul a plesnit din palme şi a zis oftînd:
– Doar eu va trebui să dau răspuns pentru el!
– Aici e baiul!
După ce a tăcut puţin, protopopul a căscat şi a oftat în acelaşi timp, apoi a întrebat:
– Cine citeşte Faptele?
– Eustratie. Întotdeauna Eustratie citeşte. – Diaconul s-a ridicat şi, privindu-l rugător pe protopop, a întrebat: – Părinte Feodor, dar eu ce mă fac acum?
– Fă ce vrei. Nu eu sînt tatăl, ci tu. Tu trebuie să ştii mai bine.
– Nu ştiu nimic, părinte Feodor! Învăţaţi-mă, fie-vă milă! Credeţi-mă, mi-a obosit sufletul! Nu mai pot nici să dorm, nici să stau liniştit şi nici sărbătoarea nu e sărbătoare. Învăţaţi-mă, părinte Feodor!
– Scrie-i o scrisoare.
– Dar ce să-i scriu în ea?
– Scrie-i că aşa nu se poate. Scrie-i scurt, dar aspru şi convingător, fără să-i uşurezi sau să-i micşorezi vina. Aceasta este datoria ta de părinte. Dacă o să-i scrii, o să-ţi faci datoria şi o să te linişteşti.
– Aşa este, dar ce să-i scriu? În ce termeni? Eu o să-i scriu, iar el o să-mi răspundă: "pentru ce? la ce bun? de ce e păcat?"
Părintele Anastasie iarăşi a pufnit în rîs şi a ridicat degetul.
– Pentru ce? La ce bun? De ce e păcat? – a rostit el şuierînd. – Îl spovedesc eu odată pe un domn şi îi spun că prea marea încredere în mila lui Dumnezeu este păcat, iar el mă întreabă: de ce? Vreau să-i răspund dar aici – Anastasie s-a lovit cu mîna peste frunte – aici nu am nimic! Hi-i-he-he-he…
Cuvintele lui Anastasie, rîsul lui şuierător şi scuturat asupra unui subiect care nu este deloc de rîs au acţionat neplăcut asupra protopopului şi diaconului. Protopopul ar fi vrut să-i spună moşneagului "nu vă băgaţi", însă nu a zis, ci doar s-a încruntat.
– Nu pot să-i scriu! – a oftat diaconul.
– Dacă tu nu poţi, atunci cine poate?
– Părinte Feodor! – a zis diaconul plecîndu-şi capul pe o parte şi punînd mîna pe inimă. – Eu sînt un om neînvăţat, slab de minte, pe cînd pe dumneavoastră Dumnezeu v-a înzestrat cu inteligenţă şi înţelepciune. Dumnevoastră le ştiţi şi le înţelegeţi pe toate, pe toate le cuprindeţi cu mintea, iar eu nu mă pot exprima în cuvinte. Fiţi mărinimos, învăţaţi-mă tîlcul scrisorii! Învăţaţi-mă cum şi ce…
– Ce-i de învăţat aici? Nimic de învăţat. Te pui şi scrii.
– Nu, fie-vă milă, părinte paroh! Vă rog. Eu ştiu că de scrisoarea dumneavoastră el se va teme şi va asculta, căci nu degeaba sînteţi învăţat. Fiţi atît de bun! Eu mă aşez, iar dumneavoastră dictaţi-mi. Mîine e păcat să scrii, iar astăzi e cel mai potrivit, aşa o să mă liniştesc şi eu.
Protopopul s-a uitat la faţa rugătoare a diaconului, şi-a adus aminte de antipaticul Petru şi a acceptat să scrie. El l-a aşezat pe diacon la masa sa şi a început:
– Ei, scrie… Hristos a înviat, iubite fiule… semnul exclamării. Au ajuns pînă la mine, tatăl tău, zvonuri… în continuare paranteze… iar din ce fel de surse, nu te priveşte… paranteză… Ai scris?… că tu duci o viaţă nepotrivită nici cu legile Dumnezeieşti şi nici cu cele omeneşti. Nici comfortul, nici lumeasca bunăstare, nici studiile cu care tu te acoperi pe dinafară nu pot să ascundă chipul tău păgîn. Cu numele tu eşti creştin, dar în esenţa ta eşti păgîn, la fel de jalnic şi de nenorocit ca toţi păgînii, chiar mai jalnic, căci aceia, fiind păgîni ce nu-L cunosc pe Hristos, pier în neştire, pe cînd tu pieri pentru că, deşi ai o comoară, nu o preţuieşti. Nu voi înşirui aici păcatele tale, pe care tu şi aşa le cunoşti, voi spune doar că pricina pieirii tale eu o văd în necredinţa ta. Tu te socoteşti a fi înţelept, te lauzi cu studiul ştiinţelor, dar nu vrei să cunoşti că ştiinţa fără credinţă nu doar că nu-l înalţă pe om, ci chiar îl coboară pe treapta celui mai de jos dobitoc, deoarece…
Întreaga scrisoare era în genul acesta. Terminînd de scris, diaconul a citit-o cu voce tare, s-a înseninat şi a săltat.
– Darul lui Dumnezeu, cu adevărat dar! – a zis el, privind triumfător spre protopop şi plesnind cu palmele. – Ah, să ai un asemenea dar de la Dumnezeu! A? Maică Împărăteasă! Într-o sută de ani nu aş fi compus o asemenea scrisoare! Dumnezeu să vă mîntuiască!
Părintele Anastasie era şi el încîntat.
– Fără dar nu scrii aşa ceva! – a zis el ridicîndu-se şi mişcînd din degete. – Nu scrii! Aici e aşa o ritorică, încît oricărui filozof poţi să-i pui virgulă şi să i-o bagi în nas. Minte! Minte luminoasă! Dacă nu v-aţi fi căsătorit, părinte Feodor, demult eraţi arhiereu, adevărat, eraţi!
Vărsîndu-şi toată mînia în scris, protopopul a simţit o uşurare. La el s-au întors oboseala şi împrăştierea. Diaconul era om de-al casei şi protopopul nu s-a sfiit să-i spună:
– Ei, diacone, mergi cu Dumnezeu. Eu o să mă întind jumătate de oră pe divan, trebuie să mă odihnesc.
Diaconul a plecat şi l-a luat cu sine pe Anastasie. Cum se întîmplă întotdeauna în ajunul Zilei Luminate, afară era întuneric, dar tot cerul strălucea de stele scînteietoare.
Aerul liniştit şi nemişcat mirosea a primăvară şi a sărbătoare.
– Cît timp a dictat el? – se mira diaconul. – Vreo zece minute, nu mai mult! Altul nici într-o lună n-ar fi scris o scrisoare ca asta. A? Ce minte! Aşa o minte, că eu nici nu ştiu ce să spun! Minune! Adevărată minune!
– Studiile! – a oftat Anastasie, ridicîndu-şi pînă la brîu poalele rasei la trecerea peste strada murdară. – N-avem ce ne compara cu el. Noi sîntem din citeţi, iar el a studiat ştiinţele. Da. Un om adevărat, ce să mai vorbim.
– Dar dumneavoastră să auziţi cum va citi el azi la liturghie Evanghelia pe latineşte! Ştie şi latineşte, şi greceşte… Eh, Petruha, Petruha! – şi-a amintit dintr-odată diaconul. – Eh, acum el o să se scarpine! O să-şi muşte limba! O s-o vadă pe mama focului! Acum n-o să mai întrebe: de ce? Eh, şi-a găsit ac de cojoc! Ha-ha-ha!
Diaconul a început să rîdă tare şi cu poftă. După ce scrisoarea către Petru a fost scrisă, el a devenit vesel şi s-a liniştit. Conştiinţa datoriei părinteşti împlinite şi credinţa în puterea scrisorii i-au întors şi buna dispoziţie şi mărinimia obişnuită.
– Petru în traducere înseamnă piatră – zicea el apropiindu-se de casă. – Iar Petru al meu nu e piatră, ci cîrpă. Vipera şi-a făcut cuib în capul lui, iar el o dădăceşte, nu poate să o azvîrlă. Tfu! Există, Doamne iartă-mă, astfel de femei! A? Unde e ruşinea ei? A pus mîna pe băiat, s-a lipit şi-l ţine lîngă fustă… vedea-o-aş la tîrgul măscăricilor!
– Dar poate că nu ea pe el, ci el pe ea o ţine?
– Oricum, chiar şi aşa, este o neruşinată! Dar pe Petru eu nu-l apăr… El o s-o păţească… O să citească scrisoarea şi o să se scarpine la ceafă! O să ardă de ruşine!
– Scrisoarea e minunată, atîta doar că… să n-o trimiţi, părinte diacon. Dumnezeu cu dînsul!
– Cum aşa? – s-a speriat diaconul.
– Uite aşa! N-o trimite, diacone! Ce folos? Tu o trimiţi, el o citeşte, dar… mai departe? O să-l tulburi, nimic mai mult. Iartă-l, Dumnezeu cu el!
Diaconul a privit mirat la faţa întunecată a lui Anastasie, la rasa lui descheiată, care semăna în întuneric cu nişte aripi, şi a ridicat din umeri.
– Cum aşa să-l iert? – a întrebat el. – Doar eu o să răspund pentru el în faţa lui Dumnezeu!
– Chiar dacă e aşa, totuşi iartă-l. Chiar aşa! Iar Dumnezeu pentru bunătatea ta te va ierta şi pe tine.
– Dar oare el nu e fiul meu? Oare nu se cade ca eu să-l educ?
– Să-l educi? De ce să nu-l educi? Să-l educi se poate, dar de ce să-l numeşti păgîn? Aşa, diacone, îl mîhneşti…
Diaconul era văduv şi trăia într-o casă mică cu trei geamuri. De gospodărie avea grijă sora lui mai mare, fată bătrînă, care cu vreo trei ani în urmă şi-a pierdut picioarele şi de aceea nu cobora din pat; el se temea de ea, o asculta şi nu făcea nimic fără sfatul ei. Părintele Anastasie a intrat la el. Văzînd masa de acum încărcată cu cozonaci şi ouă roşii el, nu se ştie de ce, probabil pentru că şi-a adus aminte de casă, a început să plîngă, dar, ca să prefacă lacrimile în glumă, în aceeaşi clipă a izbucnit în rîs.
– Eh, acuş se dezleagă postul – a zis el. – Da… Poate că nici acum n-ar strica, diacone… să bem un păhăruţ. Se poate? Eu o să beau aşa – a şoptit el chiorîndu-se spre uşă – că baba n-o să audă… nimic…
Diaconul i-a împins în tăcere carafa şi paharul, a desfăcut scrisoarea şi a început să citească cu voce tare. Şi de această dată scrisoare i-a plăcut la fel de tare ca şi atunci cînd i-o dicta protopopul. El s-a luminat de plăcere şi, ca şi cum ar fi gustat ceva foarte dulce, şi-a rotit capul.
– Eh, ce scrisoare-e-e! – a zis el. – Nici n-a visat Petruha asemenea scrisoare. Una de asta îi trebuia lui, ca să-l arunce în fierbinţeală… uh!
– Ştii ce, diacone, mai bine n-o trimite! – a zis Anastasie, turnînd ca şi cum nu ar băga de seamă, al doilea pahar. – Iartă-l, Dumnezeu cu el! Ţi-aş spune eu… dumneavoastră. Dacă nici părintele lui nu-l va ierta, cine-l va ierta? Înseamnă că va trăi aşa, fără iertare? Dar tu, diacone, judecă: cei ce pedepsesc se găsesc şi fără tine, iar tu pentru propriul tău fiu mai bine i-ai căuta pe cei ce iartă! Iar eu, părinte… o să mai beau… Ultimul… Chiar aşa, aşază-te şi scrie-i: te iert pe tine, Petre! El va înţele-e-ge! Va si-i-mţi! Eu, frate, diacone… ştiu asta după mine însumi. Cînd trăiam ca oamenii, n-aveam necazuri, iar acum, cînd am pierdut chipul şi asemănarea, un singur lucru îmi doresc, ca oamenii de treabă să mă ierte. Judecă şi asta, că nu pe drepţi trebuie să-i iertăm, ci pe păcătoşi. Pentru ce să o mai ierţi pe baba ta, dacă ea nu are păcate? Nu, tu iartă pe unul la care pînă şi să priveşti ţi-e scîrbă… da!
Anastasie şi-a sprijinit capul cu mîna şi a căzut pe gînduri.
– Necaz, diacone – a oftat el, probabil luptîndu-se cu dorinţa de a bea. – Necaz! Întru păcate m-a născut maica mea, în păcate am trăit şi în păcate voi muri… Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul! M-am încurcat, diacone! Nu este mîntuire pentru mine! Şi nu m-am încurcat în timpul vieţii, ci la bătrîneţe, chiar în faţa morţii… Eu…
Bătrînul a dat din mînă şi a băut iar, pe urmă s-a ridicat şi s-a mutat pe alt loc. Diaconul, fără să lase scrisoarea din mînă, a început să se plimbe din colţ în colţ. El se gîndea la fiul său. Supărarea, necazul şi frica de acum nu-l mai măcinau: toate acestea au fost înghiţite de scrisoare. Acum el doar şi-l închipuia pe Petru, vedea faţa lui, îşi amintea anii trecuţi în care fiul său venea la sărbători. Îi veneau în minte doar lucrurile bune, calde, triste la care te-ai fi putut gîndi viaţa întreagă fără să oboseşti. Făcîndu-i-se dor de fiu, el a mai citit odată scrisoarea şi a privit întrebător la Anastasie.
– N-o trimite! – a zis acela scuturînd din mînă.
– Nu, totuşi… trebuie. Totuşi ea lui… asta… îi va băga minţile în cap. Nu strică…
Diaconul a scos din masă scrisoarea, dar înainte de a o pune în plic, s-a aşezat la masă, a zîmbit şi a adăugat de la sine în josul foii: "Iar nouă ne-au trimis un nou inspector de sector. Ăsta e mai şmecher decît primul. Dansează şi e mare coţcar, cu alte cuvinte, e bun la toate, aşa că fetele de aici sînt în cap după el. Şeful de post Kostîriov, se zice că degrabă o să demisioneze. E timpul!" Şi, foarte mulţumit, neînţelegînd că prin această însemnare de sfîrşit el a stricat o scrisoare atît de gravă, diaconul a scris adresa şi a pus plicul pe cel mai vizibil loc de pe masă.

1887

NOTE:

1. Galoşii se încălţau peste cizme pentru a le proteja pe vreme de ploaie.
2. Părintele Anastasie nu era caterisit, ci oprit pentru o vreme de a sluji cele sfinte, măsură corecţională prevăzută de canoanele ortodoxe.
3. În Rusia ţaristă soldaţii şi funcţionarii erau obligaţi să se spovedească şi să postească. În acest scop, preoţii eliberau hîrtii doveditoare.
4. În seara din ajunul Paştelui, după tipic, se citeşte în biserică toată cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli. Acesta este un lucru foarte obositor, deoarece trebuie să se citească tare. Un singur citeţ, pe la jumătatea cărţii, de regulă, îşi pierde vocea. Toată lumea fuge de citirea Apostolului, deoarece sînt istoviţi după post şi vor să se odihnească înainte de slujba de noapte.
5. Cehov pune aici în discuţie un aşa-zis păcat paradoxal, cuprins în chestionarele de spovedanie care circulau pe vremea lui şi mai circulă încă, deşi el contrazice viziunea ortodoxă asupra subiectului. Pentru Ioan Scărarul, de exemplu, nădejdea nestrămutată a păcătosului în mila lui Dumnezeu este focul care îl goneşte pe diavol.
6. Arhiereii ortodocşi se aleg dintre monahi.
7. La slujba de paşti se citeşte evanghelia în mai multe limbi, ca simbol al răspîndirii creştinismului la toate neamurile. Cehov este ironic aici, deoarece preoţii, de obicei, citesc necunoscînd limba şi fac o mulţime de greşeli, de vreme ce nici poporul nu înţelege. La ruşi textul latin şi grecesc e scris cu litere ruseşti şi pronunţia este pe măsură.

Arendatorul satului Nizy Maxim Torciakov, un moşier de mijloc, se întorcea cu tînăra sa nevastă de la biserică şi ducea un cozonac proaspăt sfinţit. Soarele încă nu s-a arătat, dar răsăritul de acum se rumenea ca aurul. Era linişte… Prepeliţa cînta al său: "Hai să bem! Hai să bem!" şi departe deasupra dealului se purta un vultur, iar înafară de aceasta în toată stepa nu se vedea nici o fiinţă vie.
Torciakov mergea şi se gîndea că nu este o sărbătoare mai bună şi mai veselă decît Învierea lui Hristos. El era căsătorit de puţină vreme şi acesta era primul Paşte pe care îl făcea împreună cu soţia. Oriunde ar fi privit şi orice ar fi gîndit toate i se păreau luminoase, pline de bucurie şi fericite. Se gîndea la gospodăria sa şi găsea că totul este în bună rînduială, că podoaba casei este astfel încît de alta nici nu are nevoie, toate sînt îndestulătoare şi bune; privea la soţie şi ea i se părea frumoasă, bună şi blîndă. Îl bucurau şi zorile la răsărit, şi iarba fragedă, şi bricica lui hurducată şi scîrţîită, îi plăcea pînă şi vulturul care a scuturat greoi din aripi. Iar cînd, pe cale, a intrat în crîşmă şi a băut un păhărel, el a devenit şi mai vesel…
– S-a zis: mare este ziua aceasta! – zicea el. – Înseamnă că este mare! Să vezi, Liza, acuş soarele va începe să joace. El la fiecare Paşte joacă! Şi el se bucură, ca şi oamenii!
– El nu e viu – a observat soţia.
– Păi, pe el pînă şi oameni sînt! – a strigat Torciakov. – Zău că sînt! Mie mi-a povestit Ivan Stepanîci – pe toate planetele sînt oameni şi pe soare, şi pe lună! Adevărat… Dar poate că savanţii spun minciuni, necuratul îi ştie! Stai puţin, nu cumva e un cal! Chiar aşa!
La jumătate de cale de casă, la Bîrna Strîmbă, Torciakov şi soţia sa au văzut un cal înşeuat care stătea nemişcat şi mirosea pămîntul. La marginea drumului stătea în pirostrii un cazac roşcat şi, aplecîndu-se, îşi privea picioarele.
– Hristos a înviat! – a strigat către el Maxim.
– Adevărat a înviat – a răspuns cazacul fără să ridice capul.
– Unde mergi?
– Acasă, la odihnă.
– Atunci de ce stai aici?
– Aşa… m-am îmbolnăvit… Nu mai am putere să merg.
– Dar ce te doare?
– Totul mă doare.
– Hm… Ia necaz! Toţi oamenii sărbătoresc, iar tu boleşti! Poate e mai bine să te duci în sat sau la han, decît să stai aici?
Cazacul şi-a ridicat ochii şi i-a măsurat din priviri pe Maxim, pe nevasta sa şi calul.
– Veniţi de la biserică? – a întrebat el.
– De la biserică.
– Iar pe mine m-a prins sărbătoarea pe drum. Nu mi-a dat Dumnezeu să ajung. Acum m-aş porni şi m-aş duce, dar putere nu am… Voi, ortodocşilor, poate-mi veţi da, ca unui drumeţ, o bucăţică de pască sfinţită să mă înfrupt!
– Pască? – a întrebat Torciakov. – Se poate… Aşteaptă, acuş…
Maxim a căutat repede prin buzunare, a privit la nevastă şi a zis:
– N-am cuţit, n-am cu ce să tai. Dar să o rup nu mi se dă mîna, voi strica toată pasca. Ia problemă! Caută, poate ai tu cuţit?
Cazacul s-a ridicat din ultimile puteri şi s-a îndreptat spre şaua sa după cuţit.
– Iaca ce v-a trecut prin cap! – a zis supărată nevasta lui Corciakov. – Nu te voi lăsa să strici pasca! Cu ce faţă o voi duce eu tăiată acasă? Şi cine a mai văzut să faci Paştele în stepă! Du-te la ţărani în sat şi acolo o să te înfrupţi!
Femeia a luat din mîna bărbatului pasca învelită într-un şervet alb şi a zis:
– N-o dau! Se cuvine a şti rînduiala. Asta nu e o chiflă, ci pască sfinţită şi este păcat să o rupi fără socoteală.
– Ei, cazacule, nu te supăra! – a zis Torciakov şi a început să rîdă. – Nu mă lasă femeia! Bun rămas, cărare bătută!
Maxim a smuncit hăţurile, a şuierat şi bricica a plecat cu zgomot mai departe. Iar nevasta încă mai îndruga că a tăia pasca înainte de a ajunge acasă e păcat şi neorînduială, că toate trebuie să aibă locul şi vremea lor. Spre răsărit, colorînd norii pufoşi în diferite culori, au strălucit primele raze de soare; s-a auzit cîntecul ciocîrliei. De acum nu unul, ci trei vulturi, la depărtare unul de altul, se purtau de asupra stepei. Soarele a început să încălzească şi în iarba fragedă au început să trosnească ţîrîiecii.
Îndepărtîndu-se mai mult de o verstă, Torciakov s-a uitat în urmă şi a privit insistent în depărtare.
– Nu se vede cazacul… – a zis el. – Ce ghinionist, l-a apucat bolitul în drum! Nu-i alt necaz mai mare: să vrei să mergi, dar să nu ai putere… Te pomeneşti că moare pe cale… Nu i-am dat pască, Lizaveta, dar cred că lui ar fi trebuit să-i dăm. Doar şi el vrea să se înfrupte.
Soarele a răsărit, iar dacă a jucat sau nu, Torciakov nu a mai băgat de seamă. Tot drumul pînă acasă el a tăcut, se gîndea la ceva şi nu-şi lua ochii de la coada neagră a calului. Nu se ştie de ce el a fost cuprins de plictiseală şi în pieptul lui nu a mai rămas nimic din bucuria sărbătorii, de parcă ea nici nu a fost.
Au ajuns acasă şi au ciocnit ouă roşii cu muncitorii; Torciakov iarăşi s-a înveselit şi a început să vorbească, dar de îndată ce s-a aşezat la masă şi toţi au luat cîte o bucată de pască sfinţită, el a privit posomorît la nevastă şi a zis:
– N-am făcut bune, Lizaveta, că nu i-am dat cazacului să se înfrupte.
– Ciudat mai eşti, zău! – a zis Lizaveta şi a ridicat mirată din umeri. – De unde ai luat moda asta ca să împrăştii pasca sfinţită pe drum? Ce, asta-i o chiflă? Acum ea e tăiată, stă frumos pe masă, poate să mănînce cine vrea, măcar şi cazacul tău! Ce, crezi că-mi pare rău?
– E aşa cum spui, dar mie îmi pare rău de cazac. El e mai rău decît un orfan sărman. Pe drum, departe de casă, bolnav…
Torciakov a băut jumătate de pahar de ceai şi mai mult nu a mîncat şi nu a băut nimic. De mîncat nu voia să mănînce, ceaiul îi părea fără gust, ca iarba şi l-a apucat iarăşi plictiseala.
După masă s-au pus să se culce. Atunci cînd, peste vreo două ore, Lizaveta s-a trezit, el stătea la geam şi privea în curte.
– Te-ai trezit de-acum? – a întrebat soţia.
– Nu mă ia somnul… Eh, Lizaveta – a oftat el – l-am supărat noi pe cazac!
– Iarăşi tu cu cazacul tău! Ce te-a apucat? Dumnezeu cu dînsul.
– El l-a slujit pe ţar, poate că şi-a vărsat sîngele, iar noi ne-am purtat cu el ca şi cu un porc. Ar fi trebuit să-l aducem pe bolnav acasă, să-l hrănim, iar noi nici măcar o bucată de pîine nu i-am dat.
– Aha, o să te las eu să strici pasca! Şi încă sfinţită! Tu ai fi stricat-o cu cazacul tău, iar eu mai apoi aş fi crăpat de ruşine acasă? Ce deştept eşti!
Maxim s-a dus încet de lîngă femeie în bucătărie, a învelit în şervet o bucată de pască şi cinci ouă şi s-a dus în şopron la muncitori.
– Cozma, lasă acordionul – a zis el unuia dintre ei. – Pune şeaua pe murg sau pe Ivancic şi pleacă mai repede la Bîrna Strîmbă. Acolo e un cazac bolnav, lîngă cal, să-i dai astea. Poate că nu a plecat încă.
Maxim s-a înveselit iarăşi, dar, aşteptîndu-l pe Cozma cîteva ore, nu a răbdat, a pus şaua pe cal şi a pornit în întîmpinarea lui. L-a întîlnit chiar la Bîrnă.
– Cum e? L-ai văzut pe cazac?
– Nu e nicăieri. Cred că a plecat.
– Hm… Ce poveste!
Torciakov a luat de la Cozma legătura şi a plecat mai departe. Ajungînd pînă în sat, el i-a întrebat de ţărani:
– Fraţilor, n-aţi văzut un cazac bolnav cu calul său? N-a trecut pe aici? E roşcat, slab, călare pe un cal murg.
Ţăranii s-au uitat unii la alţii şi au zis că ei nu au văzut nici un cazac.
– A trecut pe aici poştaşul, asta e sigur, dar ca să treacă un cazac sau altcineva – nu am văzut.
Maxim s-a întors acasă la prînz.
– Nu-mi iese cazacul ăsta din cap, măcar crapă! – i-a zis el nevestei. – Nu-mi dă pace. Eu mă tot gîndesc: dacă Dumnezeu a vrut să ne ispitească şi ne-a trimis un Înger sau vreun sfînt oarecare în cale în chip de cazac? Doar există aşa ceva. Nu-i bine, Lizenika, am mîhnit un om.
– Ce te-ai legat de mine cu cazacul tău? – a strigat Lizaveta pierzîndu-şi răbdarea. – Te-ai lipit ca smoala!
– Tu nu eşti bună, să ştii… – a zis Maxim privind insistent la faţa ei.
Era pentru prima oară după nuntă cînd el a văzut că nevasta lui nu este bună.
– Lasă să nu fiu bună, – a strigat ea şi a izbit supărată cu lingura – însă nu voi ajunge să împrăştii pasca sfinţită la toţi beţivii!
– Nu cumva cazacul era beat?
– Era beat!
– Cum ţi-ai dat seama?
– Era beat!
– Eşti o proastă!
Supărîndu-se, Maxim s-a ridicat de la masă şi a început să-şi certe tînăra nevastă zicîndu-i că este nemilostivă şi proastă.
– Să crape cazacul tău! Lasă-mă în pace, holeră, cu cazacul tău puturos, că de nu, mă duc la tata!
De la nuntă încoace aceasta era prima ceartă a lui Torciakov cu nevasta sa. Pînă în seară a umblat el prin curte tot gîndindu-se la nevastă, gîndind cu ciudă, căci ea îi părea acum rea şi urîtă. Ca înadins nu-i ieşea nici cazacul din cap şi lui Maxim i se năzăreau ba ochii lui mari, ba glasul, ba mersul…
– Eh, am mîhnit un om! – bolmojea el. – L-am mîhnit!
Seara, cînd s-a întunecat, el a fost cuprins de o plictiseală de nesuferit, aşa cum nu mai avuse niciodată – măcar spînzură-te! De plictiseală şi de necaz asupra femeii el s-a îmbătat aşa cum se îmbăta odinioară, cînd nu era căsătorit. La beţie el spunea vorbe murdare şi striga la nevastă că are o faţă rea şi urîtă şi că mîine el o va alunga la tată-su.
Dimineaţă după sărbătoare el a vrut să se dreagă şi s-a îmbătat iar.
Aşa a început declinul.
Caii, vacile, oile şi păsările încetul cu încetul au început să dispară din curte, datoriile creşteau, nevasta devenea nesuferită… Toate aceste necazuri, spunea Maxim, s-au abătut asupra lui din cauză că avea o nevastă rea şi proastă şi că Dumnezeu s-a supărat pe el şi pe nevasta lui din pricina cazacului bolnav. El se îmbăta tot mai des şi mai des. Cînd era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar cînd era treaz bîntuia prin stepă aşteptînd să-i iasă în cale cazacul…

1887

NOTE:

1. În rusă "pit’ paidiom!".