Biserica faţă în faţă cu propria imagine

De ceva vreme urmăresc cu atenţie şi mare interes gesturile reformatoare pe care Instituţia Bisericii le face în materie de imagine. Întreaga schemă administrativă a Bisericii începe să capete aspectul unei corporaţii dornice să se lanseze pe o piaţă nouă. Pe coridoarele patriarhiilor, mitropoliilor, arhiepiscopiilor şi micilor episcopii se schimbă inscripţiile de pe uşi, apar birouri de presă, purtători de cuvînt, consilieri de imagine etc. Ca într-o competiţie tovărăşească, fiecare arhipăstor se simte dator să lanseze un post de radio, să pună pe roate o gazetă, să găzduiască vreun simpozion, fie el de oricare.

Vorba unui celebru obsedat de propria imagine: „Să se vorbească de Salvador Dali, chiar dacă se vorbeşte de bine!" [1]

Numai că toate aceste eforturi dau rezultatele cele mai contradictorii, căci căptuşeala roşie se iveşte uneori de sub şepcile imaculate ale noilor funcţionari ecleziastici. Aşa se face că, în această goană declarată după transparenţă, aparatele de fax ale Patriarhiei, de parcă ar fi stricate, continuă să scoată comunicate de presă şi ordine interne discutabile, cum ar fi cel prin care tuturor preoţilor, călugărilor şi teologilor li se interzice apariţia în presă. [2]

În acest context al strădaniilor disperate ale aparatului bisericesc de a se alinia modelor lumii acesteia [3] am şi eu să spun cîteva vorbe, nu ca preot şi călugăr, titluri de care nu sînt vrednic, ci ca un om preocupat, mai mult sau mai puţin, de efectele cuvîntului şi ale imaginii (în sens estetic, nu neapărat sociologic) asupra maselor. Adică voi vorbi despre misiunea Ortodoxiei nu ca un predicator, pentru că nu poţi propovădui altora tu însuţi fiind netrebnic, [4] ci ca un pasionat de fenomenul predicii ortodoxe – în sensul de demers, misiune –, aşa cum ni s-a înfăţişat el în diferite epoci, prin exponenţii săi cei mai de seamă, adică Prorocii, Apostolii şi Sfinţii Părinţi.

Deoarece mă interesează să discut chestiuni de principiu, nu să compun un îndreptar în slujba predicatorilor, mă voi referi mai mult la tipurile de atitudine pe care le-au avut predicatorii de succes ai creştinătăţii.

Propunîndu-mi o tratare fenomenologică a temei, am fost nevoit să comit şi unele generalizări care, fireşte, contrazic cazurile separate prezente într-o epocă sau alta. Uneori a trebuit să exprim partea acuzatorului, preluînd termenii şi argumentele duşmanilor creştinătăţii, ceea ce, sper să nu dea nimănui prilejul de a mă judeca greşit.

În plus, aş vrea să mă fac înţeles şi de către laicatul care nu este preocupat neapărat de predică, dar care, din porniri politice sau culturale, doreşte să înţeleagă, mai pe limba sa, fenomenul creştin, în special Ortodoxia.

Cu alte cuvinte, aş putea spune că voi vorbi despre „imagine" în cazul Bisericii, nu pornind de la schimbarea scaunelor şi a perdelelor în cabinete, ci de la esenţă, aşa cum a fost înţeleasă ea de către sfinţi.

NOTE:

1 Salvador Dali, Jurnalul unui geniu, ed. Humanitas.
2 Este vorba de un ordin intern al Arhiepiscopiei Bucureştilor – la care vom mai reveni – aprobat de Sfîntul Sinod al BOR cu nr. 7667, din 12.08.2005.
3 Există ordine scrise în acest sens, unul dintre care îl vom discuta la sfîrşitul cărţii de faţă.
4 Epistola întîia către Corintheni a Sfîntului Apostol Pavel, 9, 27.