De la o vreme observăm că nu este destul să spunem „Biserică", ci trebuie să precizăm la care faţă, parte a ei ne referim. Îndeobşte, Biserica este receptată ca avînd două nivele: cel al ierarhilor, clerul, înveşmîntat în odăjdii luminoase şi purtînd coroane pe cap, care reprezintă latura cerească; şi cel al credincioşilor, îmbrobodiţi şi umili, care reprezintă partea pămîntească.

Dacă etajul ierarhic al Bisericii există „de la sine", mulţimea credincioşilor există doar în măsura în care este recunoscută de ierarhie. Ierarhia este cea care acreditează, iartă sau aruncă anateme. S-ar părea că Dumnezeu este un bun al clerului de care acesta dispune după propria socoteală. Poporul are parte de Dumnezeu doar în limitele stabilite de preot, astfel încît preotul devine nu doar administrator al sfintelor taine, ci şi al mîntuirii.

Această viziune făurită de Evul Mediu catolic asupra relaţiei preot-credincios, deşi nu se regăseşte în creştinismul apostolic şi nici în cel bizantin, a devenit reprezentativă şi pentru Ortodoxia actuală. Polemica dintre Catolicism şi Protestantism s-a purtat în special în jurul autorităţii/infailibilităţii papei/preotului, ducînd, cum este şi firesc în cazul unei polemici, la exagerări în ambele părţi. Aşa s-a făcut că Protestantismul a exclus cu desăvîrşire rolul preotului din ecuaţia mîntuirii, iar Catolicismul, vrînd să combată această părere greşită, căci este greşită, au exagerat rolul preotului pînă acolo, încît nici Dumnezeu nu poate să ierte şi să mîntuiască, dacă nu iartă preotul.

Probabil va mai fi nevoie încă de multe anateme abrogate, ca în cazul Sfîntului Antim Ivireanul – care a stat sub anatemă mai bine de 250 de ani, ca mai apoi, scoţîndu-i-se anatema, să fie declarat sfînt [1] –, pentru a readuce în discuţie rolul şi limitele ierarhiei ecleziastice în hotărîrea destinelor omeneşti pe acest pămînt şi în lumea cealaltă.

Din nefericire, imaginea biblică prin care poporul lui Dumnezeu este asemănat cu o turmă de oi a fost eronat exploatată spre dauna Bisericii. Cuminţenia şi unirea oilor (oile sînt singurele animale care nu se dispersează atunci cînd pasc) a fost înţeleasă doar ca supunere iraţională, iar blîndeţea păstorului a fost înlocuită cu autoritatea bîtei.

Sigur că la formarea acestei mentalităţi au contribuit, întîi de toate, marii şi micii suverani, pe care pătura clericală i-a slujit adesea cu o slugărnicie jalnică. Prin speculaţii sterile, care făceau din ţar un uns al lui Dumnezeu – neglijînd cu totul faptul că instituirea regilor în poporul lui Israel s-a făcut spre mîhnirea lui Dumnezeu [2] – bîta ţaristă, de data aceasta „unsă", a înlocuit toiagul păstorului evanghelic. Cum să mai dai cezarului ce e a cezarului şi lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu, de vreme ce cezarul a devenit reprezentantul prin excelenţă a lui Dumnezeu pe pămînt?

Aşadar, separarea clerului de adunarea credincioşilor s-a făcut după modelul curţii imperiale, în care împăratul, înconjurat de aristocraţie, nu poate avea amestec cu vulgul.

Nu aşa este înţeleasă Biserica de către sfinţii apostoli. Preoţia, şi cînd spun asta am în vedere toate treptele ierarhice, este doar una din slujiri, slujire care nu poate fi împlinită decît în comuniune. Preotul nu conduce adunarea în sens despotic, ci o slujeşte, încît marele între Apostoli, Pavel, este nevoit să-şi îndreptăţească de multe ori acţiunile în faţa credincioşilor, aşa cum reiese din epistolele sale. [3] Iar apostolul Petru face în acest sens afirmaţiile cele mai directe:

Pe preoţii cei dintre voi îi rog, ca unul ce sînt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere: Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru cîştig urît, ci din dragoste; iar cînd Se va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a slavei. [4]

La rîndul său, fiecare membru al comunităţii trebuie să contribuie la desăvîrşirea obştii creştine prin darurile pe care le are de la Dumnezeu:

După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. [5]

Nimeni nu este de lepădat, susţine apostolul Pavel, căci aşa cum trupul este alcătuit din mîini, picioare, ochi, urechi şi nici unul dintre mădulare nu poate fi omis, fără a dăuna întregului corp, tot aşa şi fiecare membru al obştii creştine slujeşte întregul trup mistic al Bisericii prin ceea ce este el. [6] Prin urmare, adunarea credincioşilor nu doar că participa la viaţa Bisericii, ci era însăşi Biserica.

După acelaşi model apostolic au vieţuit, ceva mai tîrziu, începînd cu secolul IV, obştile monahale care, numai în Egipt, depăşeau numărul zecilor de mii de călugări. Majoritatea dintre ele nu aveau preot, deoarece pe atunci călugăria şi preoţia erau considerate incompatibile, iar acolo unde exista un preot, acesta nu era neapărat şi conducătorul obştii, ci doar un slujitor al ei. [7] Această practică se mai păstrează doar în schiturile athonite, unde egumenul unei obşti, deşi are şi preoţi în supunere, totuşi poate să nu fie el însuşi preot. Prin urmare, se poate vieţui evanghelic în sînul Ortodoxiei, depăşind complexul ierarhic, totodată evitînd şi căderea Protestantismului de a destitui preoţia în principiu.

Turma lui Hristos este o turmă „cuvîntătoare", după cum i se spune în rugăciunile Bisericii, şi nimeni, cu atît mai mult păstorii nu trebuie să nesocotească sau să înăbuşe graiurile acestei turme sfinte prin chemarea ei.

Atîta vreme cît iraţionalitatea colectivă va fi lăudată de oficialii ecleziastici şi ridicată la rang de virtute, dacă nu cumva de virtute absolută, nu se va putea vorbi de o redresare a „imaginii" Bisericii. Atîta vreme cît laşitatea şi făţărnicia vor persista în adunarea credincioşilor sub pretextul „ascultării" nu se va putea vorbi despre Ortodoxie decît cu sfiala şi ruşinea specifică.

Reformele „imagologice" trebuie întreprinse mai întîi în interior, ca atît ierarhia, cît şi adunarea credincioşilor să-şi recapete poziţia evanghelică autentică. Cineva trebuie să sfărîme aceste năluciri făurite de istorie în care nu se mai regăseşte duhul creştinismului adevărat. Oare trebuie să moară încă odată Hristos pentru a sfîşia catapeteasma ce desparte ierarhia de adunarea credincioşilor?

Îmi vine acum în minte entuziasmul pe care l-a trăit un predicator american atunci cînd a văzut în România, pentru prima dată, un cioban sprijinit în băţ în mijlocul oilor. Abia atunci a avut revelaţia parabolei Bunului Păstor, pe care nu a înţeles-o niciodată, din cauză că la ei „păstorii" mînă oile cu elicopterul. [8]

NOTE:

1 Sfîntul sfinţit mucenic Antim Ivireanul, mitropolitul Ungro-Vlahiei (1650-1716). Pentru poziţia sa antiotomană, la cererea lui Nicolae Mavrocordat, a fost caterisit, scos din scaunul episcopal şi exilat de către patriarhul ecumenic. Pe cale a fost măcelărit de soldaţi, aruncîndu-i-se trupul în rîul Tungia, lîngă Adrianopol.
I2 ată replica lui Dumnezeu către Samuil, după ce poporul i-a cerut să le dea un rege: „Şi a zis Domnul către Samuil: Ascultă glasul poporului în toate cîte îţi grăieşte; căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei". I Regi 8, 7.
3 Vezi, de pildă, Epistola Întîa către Corintheni, Capitolul 9.
4 I Petru, 5, 1-4.
5 I Petru, 4, 10.
6 Vezi întreg Capitol 12 din I Corintheni.
7 Cazul sfîntului Teodor cel Sfinţit aflat în supunerea Cuviosului Pahomie cel Mare, deşi Pahomie nu era preot.
8 Întîmplare mărturisită într-o discuţie particulară de un preot catolic din Spania.